Cine te-a omorât Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu? (VIII)

Asasinatul și ipoteza columbiană. Contribuții la o etnopsihiatrie

S-a obiectat, în reacție la foiletonul pe care-l dedic asasinării lui Culianu, că ”există alte ipoteze mai probabile decât cea incriminând Securitatea”! Care ar fi ”avut pe atunci”, după cum se mai pretinde, ”cu totul altă treabă și alți adversari, mai redutabili decât Culianu și n-ar fi avut chipurile ”nici un motiv să vrea să-i facă de petrecanie”.

În plus, știu eu oare de telefonul dat de Culianu în Columbia cu două minute înainte de a fi asasinat? Dar despre ipoteza că i-ar fi vrut moartea iubita lui evreică, Hillary, care, “lacomă de bani”, ar fi ”beneficiat de asigurarea lui pe viață în valoare”, pasămite, de ”150.000” de dolari? Dar de filiera homosexuală am idee?”

Culmea, aceste intervenții, întâmpinări, contestări, divagări, ”reflecții” și ”meditații” au început să circule imediat după uciderea lui Culianu, în varii luări de poziție ale securiștilor și șefilor lor din presă și clasă politică românească. În mass-media românească. N-au dispărut nici până azi. Nici măcar din discursul unor prestigioși intelectuali români din Vest.

Etnogeografia nevrozei și doctorul Ion Vianu

Înainte de a examina și evalua varii ipoteze și azi vehiculate ale asasinării lui Culianu, care scot din cauză Securitatea, e util să ne întoarcem la o discuție purtată în 2006 în redacția ”Dilemei”.

Întrebat (nu fără ”dedesubt” românesc, privind ororile securității), dacă există o ”etnogeografie a nevrozei”, Ion Vianu, care denunțase, ca disident, abuzurile psihiatrice comise de poliția politică comunistă, a declarat că există, într-adevăr, o etnopsihiatrie. Vianu i-a confirmat atunci regretatei Magdalena Boiangiu că există o ”nevroză colectivă în istoria unui popor”, psihiatrul afirmând: ”Da, dar aici intrăm în altceva, de prelucrat…cu instrumentele psihologiei sociale, ale psihologiei colective. Eu cred că nazismul a fost aşa ceva. E totuşi explicaţia faptului că poporul cel mai cultivat al Europei a putut să declanşeze o asemenea tragedie. Oroarea nazistă nu este reductibilă la influenţa unui singur om sau la o anumită conjunctură politică, să zicem la eşecul Germaniei după primul război mondial. E mult mai misterioasă şi, în acest sens, ţine de o anumită psihoză colectivă, de latura întunecată a unui suflet popular. Ceva asemănător se petrece şi cu islamul în momentul ăsta.”

Aici, convorbirea doctorului Vianu din 2006 cu ea și colegii ei de la Dilema Veche a deviat. Se atinsese poate un punct prea nevralgic ca să nu fie călăuzită pe căi lăturalnice.

Ar fi fost bine ca, în deceniile ulterioare, să se exploreze tulburările etnopsihice provocate durabil de capitolele cuzisto-legionar și de cel înrudit, comunisto-securisto-ceaușist.

S-a spus nu o dată în popor, între nemți, că ajunge să zdrelești suprafața verde a unui ecologist și se va întrezări rapid brunul cămășilor naziste. Ce s-ar întrezări la zgâriatul membrilor elitei culturale românești? Aderență la democrația propovăduită de Tocqueville? Cicatricile bubelor adânci ale unui secol de rău malefic, totalitar, de dreapta și de stânga? Puroiul rămas de la rănile încă deschise de legionari și comuniști?

Nu e de mirare că, în rândurile unei națiuni cu segmente importante provenite din Garda de Fier, securiști și turnătorii sau emulii lor, încercările reconstituirii celor petrecute la Chicago, unde a fost împușcat Culianu în ziua în care și Rajiv Gandhi a căzut victimă unui atentat politic, au atins puternic o sumedenie de coarde sensibile.

Muzica iscată de ciupirea și lovirea acestor coarde neagă, în esență, că Nene a fost ucis de Securitate (fie ea cea comunistă și legionarizată, fie cea de orientare ”maculistă”, deci kaghebistă, ca să vorbim în termenii ”Jormaniei”, în măsura în care există o deosebire semnificativă între ele).

Tema intonată pe această harpă ciupită de trecutul securistic are o sumedenie de variațiuni. Acordul ei final însă, disculpă invaribil poliția politică comunistă.

Una din melodii, mai primitiv prelucrată, pretinde că Securitatea nu ar mai fi fost, în 1991, ceea ce fusese până în decembrie 89, sub Ceaușescu, în speță o organizație de torționari și asasini. Alta, că ar fi avut, în mai ’91, cu totul alte griji decât să-l omoare pe Culianu. A treia, că istoricul religiilor de la Chicago n-ar fi fost un critic mai redutabil al poliției politice și al regimului iliescist decât mulți alți disidenți și opozanți, care au rămas în viață și că n-ar fi meritat deci o ”atenție” specială. A patra, că, înainte de a arăta cu degetul spre Securitate, trebuie neapărat examinate alte posibilități.
De pildă logodnica lui evreică, Hillary Wiesner. A cincea atribuia crima unui coleg invidios pe succesul profesional al lui Culianu. Iar a șasea ”geloziei” dintr-un presupus conflict ”homosexual”. Unul inexistent. Pentru că Nene era heterosexual. Și nu există vreun indiciu, oricât de vag, că ar fi suscitat involuntar dragostea obsesivă a vreunui bărbat.

Anchete americane și jurnalistice, românești. Și minciuna lui Ion Iliescu

S-au anchetat toate aceste ipoteze? Guess what! Poliția locală și cea federală, americană, chiar le-au examinat. Atent. Profesionist. Între cele investigate de la început s-au situat misteriosul apel telefonic legând biroul lui Ioan Petru Culianu de orașul columbian Medellin, cartierul general al mafiei drogurilor și al cartelului lui Pablo Escobar, ale cărui nefăcute, punct semnificativ, dominau atunci presa și preocupările SUA. Apelul telefonic, înregistrat la doar două minute înaintea asasinării lui Culianu, durase un minut. Agenții FBI din Medellin, oameni extrem de pricepuți, de altfel, au investigat cu acribie persoanele de la celălalt capăt al firului. S-a constatat că nu vorbeau engleză și n-aveau nimic, dar absolut nimic în comun cu profesorul de istoria religiilor asasinat la Chicago la puțin timp după ce fuseseră sunați.

În 1995, și-a început investigația cazului ziarista Ileana Petre, angajată atunci la Ziua. Ea nu și-a putut explica faptul că, timp de 4 ani, subiectul asasinatului n-a fost abordată serios în România, dar își amintea de o minciună notorie rostită de Ion Iliescu. Potrivit lui, oficiali americani i-ar fi declarat ”personal”, că împușcarea lui Culianu ”nu” ar fi ”fost un asasinat politic”. Ce invenție! SUA au tăgăduit atunci imediat, oficial, afirmația liderului român. Niciun oficial american nu-i spusese vreodată preşedintelui României ce afirmase Iliescu că i s-ar fi spus ”personal”. Nici măcar unul, de sămânță. De ce a simțit șeful statului român nevoia să născocească jenanta scorneală?

Și de ce au simțit americanii nevoia să-l dezavueze atât de clar pe șeful regimului român? Poate pentru că poliția lui politică externă devenise, după debarcarea lui Ceaușescu, un serviciu secret care nu-și redusese, ci își intensificase masiv, în ciuda revoluției, activitățile din Vest, după cum au evidențiat atunci serviciile apusene.

Ajutată de Cornel Dumitrescu, șeful Lumii Libere la care a scris mult timp Culianu, Ileana Petre a luat legătura cu poliția americană și a constatat atunci, la mijlocul primului deceniu postcomunist și la patru ani după asasinarea lui Nene, că poliția izbutise să studieze și să elimine din calcul diverse ipoteze inițiale cu privire la asasini.

Se putuseră exclude ipotezele columbiană, homosexuală și, ”cherchez la femme Hillary”, supoziția că logodnica victimei ar fi putut cumpăra un asasin ca să-i încaseze asigurarea. Pe care, aparent, nici n-o încasase, nefiind beneficiara ei. Și nu provenea ea dintr-o familie bogată, pentru care suma asigurării era derizorie, una pentru care nu s-ar comite în veci un asasinat? ”De altfel, fosta lui logodnică şi-a dedicat mult timp din viaţă aflării asasinului”, relevă Ileana Petre. Dacă ar fi fost implicată în asasinarea lui îi mai consacra ani din viață?

În fine, să ne mai întrebăm: de ce încheiase Culianu o asigurare pe viață? Pentru că, după cum relevă mulți martori credibili, primise amenințări. Erau tipic românești și tipic securiste. Nu columbiene. Și nu emanaseră de la o logodnică ”ticăloasă”. Iar dacă ar fi datorat bani cartelurilor, de care, nota bene, n-a dat niciodată semne să se simtă amenințat, cum a dat în legătură cu Securitatea, Nene s-ar fi străduit să și le achite. Ar fi lăsat urme. Or, nu există probe pentru vreun efort în acest sens.

Părerea competentă a unei voci înzestrate naturaliter cu autoritate

Dar pentru securiști și pentru urmașii, simpatizanții și manipulații lor, probele, indiciile, evidențele și bunul simț, luate în parte, sau împreună, contează, desigur, prea puțin. Nici măcar dacă supozițiile precum ipotezele homosexuală, columbiană și cherchez la femme se dovedesc rizibile, iar indiciile trimițând stăruitor și tot mereu la un anume serviciu secret constituie ditai muntele. Important e să se semene confuzia, îndoiala, deruta.

Ca atare, s-a minimalizat sistematic importanța mărturiilor și probelor incriminând poliția politică iliescistă, condusă atunci de Voican, Măgurean și Caraman. Iar asta deși excelent informatul general de securitate Pacepa a reliefat că asasinatul lui Culianu a fost ”motivat politic” și ”executat în stil kaghebist”. În stil, nota bene, iar NU de către kaghebiști.

Căci, dixit Pacepa în New York Times, în 1993, uciderea lui Culianu cu un glonte în ceafă ”purta amprenta Securității”.

Pacepa știa despre ce vorbea. Căci el condusese multă vreme Securitatea înainte de a ”defecta” și de a se muta, cu azil politic, în SUA. Pacepa, care până la finele vieții a continuat, nu fără temei, să se ascundă de poliția politică comunistă, chiar și la decenii după revoluție, crezuse, de altfel, că a înțeles și mobilul ”primului asasinat al Securității pe pământ american”, cum l-a definit generalul. Moartea lui Culianu era, potrivit lui, importantă pentru regimul de la București, pentru că ”scrierile sale puneau în pericol relațiile româno-americane și statutul comercial al României.”

Rostul ipotezei columbiene

Și atunci? Oare ce mai rămâne din ipoteza unui asasinat convențional? Nu se mirase un polițist din Chicago că profesorul fusese omorât în toaletă cu un singur foc dintr-o armă de calibru redus și nu, cum obișnuiesc gangsterii, cu un pistol de calibru mare și mai multe focuri, trase de siguranță?

Avea motive să se mire. Oamenii care l-au omorât chiar nu erau gangsterii locali și n-aveau motive să preia vreo metodă a mafiei de peste ocean, de care Securitatea se detașase prin succesul ei politic. Or, polițistul din Chicago pur și simplu nu cunoștea decât ”sindicatele” din preajmă, nu și Securitatea. În timp ce, profesioniștii care-l lichidaseră pe Culianu avuseseră grijă, altfel decât mafia și altfel decât Garda, să planteze foarte numeroase piste false. Așa de numeroase au fost și așa de bine le-au plantat, că mai funcționează și după 32 de ani.

De pildă cele trei nuci (simbol între altele creștin) din nucul românesc al familiei Culianu găsite, inexplicabil, pe biroul profesorului asasinat la Chicago. De pildă ”cherchez la” Hillary. Sau ipoteza columbiană și toxicomană, nu mai puțin absurdă decât teza unei inventate homosexualități. Căci la stilul de viață, la randamentul său ușor de măsurat în număr enorm de cărți, de articole, de conferințe și de interacțiuni neîncetate cu studenții, cu cei mai importanți profesori, istorici, scriitori și oameni de știință ai epocii, e aberant să crezi că s-ar fi putut droga și menține operativitatea și eficacitatea sa.

Dar ce rost avusese pista ”Medellin”, plantată probabil prin una din scrisorile anonime primite de Culianu, o misivă cerându-i de bună seamă ca, de ziua mamei sale, să dea telefon la numărul notat pe anonimă, și anume la o anumită oră, bine ticluită și potrivită cu momentul programat, pentru asasinat, în conformitate cu tabieturile îndelung studiate și imuabile ale victimei? Ca și altele, asemenea: să-i deruteze pe toți anchetatorii.

Și, totodată, să fie o cale de smintire imposibil de evitat pentru investigatorii americani, obsedați pe atunci, cum erau, de Pablo Escobar, de Medellin și de cartelurile cocainei columbiene, astfel încât asasinii să se bucure de un respiro și să-și poată șterge urmele. Ceea ce, vădit, au și făcut. Astea e, probabil, realitatea. Restul? Mituri și povești.

Toate acestea nu elimină cu totul, încă, ipoteza legionară. Dar ridică întrebări tulburătoare. De ce oare ne putem minți cu atâta ușurință după mai bine de trei decenii de la un asasinat politic, doar ca să nu fie culpabilă securitatea? Ce semn de psihoză colectivă e incapacitatea noastră de a vedea pădurea de atâția copaci securistic plantați?

Ce rost au SRI și SIE? De ce n-au elucidat nici în peste trei decenii acest omor, dacă nu l-au comis chiar agenții lor formați ca asasini de poliția politică comunistă? De ce magistrații României se supun fostei Securități, de vreme ce le acordă o imunitate de facto asasinilor securiști ai lui Babu Ursu, teroriștilor rețelei R din decembrie ’89, ucigașilor securiști ai mineriadelor și, probabil, scârnelor care l-au nimicit pe Culianu?

–Va URMA-