Cine te-a omorât Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu? (III)

Culianu și trecutul lui Eliade

Un vis relatat de Culianu atunci îmi pare a prezice cu oarecare precizie ce avea să se întâmple, după decenii de la moartea istoricului-profet, în Rusia postsovietică, militarizată și pravoslavnică a patriarhului kaghebist Kiril și a propagandiștilor lui moscoviți și români. Ted Anton include visul lui Nene în cartea sa:

În vis, Culianu ”se întorsese acasă, găsind majoritatea oamenilor într-o sărăcie abjectă, și pe mulți dintre ei îmbrăcați în mineri sau polițiști. Un prieten îl duce la cartierul general al Bisericii ortodoxe, aflat într-un subsol întunecat. Acolo sunt întâmpinați de trei ”mineri-preoți” în straie negre. Minerul-preot de rang superior are o cască cu trei lămpașe rânduite vertical; cei mai mici în rang au câte două sau unul. Preotul superior îi urează bun venit, remarcând că este un discipol al lui Eliade pe care ”îl stimăm foarte mult”. Dorește să-i ofere lui Culianu postul de director al unui institut, dar întâmpină ”obiecții”. N-ar vrea el oare să-și exprime sprijinul pentru ei? În acea noapte la televizor văd doar mineri, care scandează împotriva ”străinilor care ne fură țara” și invocă pe ”D-zeu și pământul strămoșesc”. Prietenul îi sugerează să facă o declarație publică, ținând în mână un lămpaș de miner ca ”simbol al luminii”.

Visul lui Culianu trimite nu doar la repetatele incursiuni din 1990 ale muncitorilor și minerilor în București, împotriva demonstranților anticomuniști care amenințau regimul Iliescu, ci, în mod notabil, și la ”Ku Klux Klanul ortodox” cum a numit Culianu Garda de Fier, respectiv la articolele encomiastice, legionare, scrise de mentorul și prietenul său Mircea Eliade în anii ’30.

Eseul intitulat ”Ku-Klux-Klan Ortodox”, fusese, după cum remarca Vladimir Tismăneanu, ultimul articol românesc al marelui istoric al religiilor. El aborda ”legionarismul și ortodoxismul ca eșafodaj ideologic al salvării prin înlăturarea elementului “străin” din religie; alungarea elementului “străin” din țară și fondarea “Omului Nou”, ideal pe care “vestitorii” extremei drepte, spre a relua termenul lui Dinu Pillat, îl împărtășeau cu cei ai bolșevismului”.

Scria Culianu: “Ortodoxiștii produc la vremea respectivă o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată. Garda de Fier pleacă de la aceasta ideologie, în care introduce elemente mistice și de societate secretă. Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca oricând”. („Meridian”, mai-iunie 1991). Tismăneanu se înșală însă crezând că prietenul său de la Chicago, nu ar fi ”anticipat, în ciuda capacităților sale premonitorii absolut uluitoare…resurecția radicalismului stângist, alianța greu imaginabilă ce avea să se formeze între toți cei care detestă valorile liberalismului democratic, ceea eu numesc barocul stalino-fascist”.

Tenebrele unei legături

Prea se chinuise Culianu ani mulți să-l disculpe pe profesorul și mentorul său, pe care, până la capăt, l-a apărat, în pofida evidenței articolelor semnate de Eliade în anii ’30, afirmând că n-ar fi fost antisemit, ori legionar.

A cochetat Culianu cu ideile extremei drepte? ”Unii dintre prietenii săi”, cu care a stat de vorbă Ted Anton, au afirmat că le-ar fi adoptat, o vreme, ”în timpul exilului. Că era impresionat de Mussolini și Salazar, dictatorul portughez admirat și de Eliade”. Din aceleași surse a reiești că, la Milano, el a vizitat ”ca mulți alți compatrioți”, un centru cultural ”național” condus de…I.C. Drăgan…(care a fost acuzat de Panorama, cel mai important săptămânal italian de comentarii politice, de a fi fost membru al Gărzii de Fier și de a avea legături strânse cu regimul Ceaușescu).

E cert că le-a avut. Și e cert că Nene Culianu s-a disociat relativ rapid de aceste idei.

Eliade în anii 30

Eliade, să ne-nțelegem, a negat în două convorbiri particulare (dar niciodată în scris, sau oficial) apartenența sa la Legiune, (ba chiar ca demnitar legionar, după cum reiese dintr-o notă edificatoare din aceeași ”Bună Vestire” a partidului legionar Totul pentru Țară). La fel, a negat și faptul că a semnat articolul său poate cel mai incriminant, publicat la 17 decembrie 1937 în ”Buna Vestire”, intitulat ”De ce cred în biruința mișcării legionare”. În care Eliade dă dovadă nu doar de nebunia unui mistuitor (deși poate vremelnic) antisemitism, ci și de mare stăruință în a încerca să acrediteze ”creștinismul” Legiunii, revoluția ei ”spirituală”.

Scrie Zigu Ornea în ”Anii treizeci extrema dreaptă românească” (Ed. Fundației Culturale Române, pag 203): ”În iunie 1937, într-un articol publicat în oficiosul legionar Buna Vestire, Eliade înalță mișcarea legionară la dimensiunea unei revoluții naționale, conferind, după un deceniu, revoluției spirituale de el inaugurată în 1927 o finalitate politică legionară care, de fapt, atunci n-o avusese.”

În acel articol, Eliade intonează un imn deopotrivă creștin și totalitar, nihilist, nietzscheian, de vreme ce afirmă, textual, că ”sensul istoric al acestei mișcări tinerești (legionare, nota mea) nu este deloc greu de descifrat. Avându-și izvoarele vii în creștinism – și creștinism înseamnă ”răsturnarea tuturor valorilor”, (subl. mea) ea înseamnă crearea omului nou”. Dacă această viziune vi se pare tulburător de asemănătoare cu aceea, de mai târziu, a patriarhului kaghebist al Rusiei, Kiril, care a binecuvântat armele unui genocid, afirmând că invazia Rusiei în Ucraina ar fi inaugurat un război metafizic (cu democrațiile NATO), nu sunteți singuri. Și mie mi se pare așa.

Nu reintru deci, excesiv, într-o chestiune după mine pe deplin lămurită, din analiză istorică, filologică, lingvistică, semantică, politică și ideologică de istorici de prim rang ca Leon Volovici (”Ideologia Naționalistă și ”problema evreiască” în România anilor 30”, pag. 136-142 și 232-233, ori Zigu Ornea, ”Anii treizeci extrema dreaptă românească”, pag 202-208).

Eliade și biograful său

Biograful și studentul lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, căruia profesorul i-a spus că semnătura sa la ”De ce cred în biruința legionară” ar fi fost falsă, articolul fiind scris de defunctul M. Polihroniade, a preluat tale qale mitul convenabil pus în circulație de mentorul său de la catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago.

Și Culianu l-a apărat insistent, băgând ca struțul capul în nisip, nu fără a discuta din nou și din nou cu amicul său, Ricketts. Dar nici Mac Linscott Ricketts n-a rescris istoria. În ”Mircea Eliade: The Romania Roots”, el admite, între altele, că ”între ianuarie 1937 și impunerea dictaturii regale în februarie 1938, Eliade a acordat sprijin în chip deschis și entuziast mișcării legionare”. Traducerea îi aparține regretatului Leon Volovici.

E clar că Eliade a fost autorul textului încriminat, ca și ale altora despre ”omul nou”, gardist și despre ”revoluția creștină” a legionarismului, care, vorba lui Zigu, ”concilia Evanghelia creștină cu glonțul asasin”.

Îl consider fără putință de tăgadă pe trădătorul prietenului său, Mihail Sebastian, vinovat pentru ceea ce n-a fost defel o ”felix culpa”, vorba lui Eliade reluată genial de Norman Manea, ci o complicitate imprescriptibilă la deraierea istorică a unui popor român parțial smintit și determinat să rătăcească de elita sa intelectuală din anii ’30.

Culpa lui Eliade din anii ’30, ca și cele de după război, când, spre deosebire de Cioran, a refuzat să-și asume derapajul impardonabil, sunt cu atât mai puțin explicabile, cu cât indianistul și istoricul religiilor era cu adevărat, spre deosebire de mentorul său, Nae Ionescu, o lumină intelectuală. Una pe drept celebrată, pentru aportul său istoric, în întreaga lume.

Ca și de discipolul său vremelnic, Ioan Petru Culianu. Care, mânat poate de recunoștință, poate de o doză de arivism, a ezitat până la capăt să se disocieze de el fățiș, cum ar fi trebuit să-i dicteze probitatea intelectuală. S-a rezumat la a refuza să-l citeze pe Eliade în cartea sa despre șamanism. Culmea e că Nene Culianu ar fi avut serioase motive să nu i se arate foarte îndatorat prietenului și concitadinului lui Saul Bellow.

În anii ’70, după prima invitație de a lucra la Universitatea din Chicago ca cercetător, Eliade îl ignorase timp de luni de zile, în care nu găsise răgazul să discute măcar o dată, serios cu studentul eminent și genial al lui Udo Bianchi. Nu găsise pur și simplu, în tot acest răstimp, oportunitatea unei conversații așezate. La Chicago, din cauza lipsei banilor, Culianu ajunsese să mănânce atunci ”porții de ficat nu tocmai proaspete“, după cum avea să reconstruiască, după ani, Ted Anton. Ori să se îmbrace ca vai de lume. Căci profesorul nu l-a văzut cu adevărat. Pentru el nu exista. L-a remarcat în schimb Christinel Eliade într-o zi ploioasă, în care Culianu ajunsese la ei ciuciulete. Soția profesorului îl obligase pe tânărul gânditor să-și dezbrace ciorapii uzi și să-și scoată de pe el cămașa rărită, acceptând haine de schimb de la Mircea Eliade.

Mentorul lui Culianu, înregistrat de prietenul său din tinerețe, Mihail Sebastian

Mi-e greu să nu asociez cecitatea lui Eliade în fața însuflețitului său discipol Culianu de omul care transpare din adnotările celui ce i se credea, cu peste patru decenii înainte, cel mai bun prieten.

”Nu am un ban, trăiesc din mici împrumuturi de la zi la zi, îmi lipsește uneori o sută de lei, nu am de tramvai, nu am mărci pentru o scrisoare, sunt momente în care nu mai știu nici de la cine să cer, nici, mai ales, cum să cer (căci îmi crapă obrazul de rușine, și sărăcia pentru mine e mai ales o suferință de orgoliu, nu una fizică și totuși…plănuiesc un voiaj în Italia)”, scria Mihail Sebastian în Jurnal, la 4 iulie 1938.

Cu doar câteva zile înainte, Sebastian îl vizitase pe Nae Ionescu. Profesorul îl epatase, explicându-i cum ”l-a pus în cur” pe deputatul laburist englez Nicholson. Căruia Nae i-a explicat că ”nu va înțelege nimic din România, dacă va voi s-o judece cu criteriul ”libertății individuale”. E ”o valoare pe care n-o cunoaștem, pe care am împrumutat-o de aiurea și peste care evoluția organică a neamului românesc trece nesocotind-o obligatoriu”. Sebastian ar fi vrut să-i replice amintindu-i că vorbește dintr-o ”somptuoasă vilă din Balcic, cu un palat la Băneasa, unde afară îl așteaptă un Mercedes Benz, în timp ce ”hainele și le aduce de la Londra, rufele de la Viena, mobilele de la Florența, articolele de toaletă de la Paris.”

Acest magnat era patronul Cuvântului care, după ce-și organizase banchetul de reapariție la restaurantul legionar, anunțase, în martie 1938, că ”pseudo-savantul Freud” a fost ”arestat la Viena de național-socialiști”. Nae Ionescu era mândru că va fi recomandat Führerului de un ministru neamț care înțelesese că el, Nae, e ”singurul om care a înțeles revoluția național-socialistă”, după cum i-a mărturisit el în ianuarie ’38 lui Mihail Sebastian.

Acestui Nae Ionescu (care admitea că legionarii îi vor extermina pe evrei, dar considera că, altfel decât alți exterminatori, o vor face superior, în speță ”cu durere în suflet”) voia Mircea Eliade, în anii ’70-’80, să-i acopere, dacă s-ar fi întors în România, ”mormântul cu flori”, cum i-a mărturisit lui Culianu.

Căci Eliade, care ca și mult iubitul lui profesor-ideolog legionar, aprobase cu patru decenii înainte arestarea și închiderea lui Geo Bogza pentru scrisul său cotat ca libertin, încă îl venera pe Nae, ca pe proprii săi părinți.

În anii ’30, același Eliade l-ar fi spânzurat de limbă pe Titulescu și l-ar fi executat ca trădător pe șeful Ligii Națiunilor. Tot pe atunci a aplaudat ciopârțirea cu cuțitele (de către legionari) a rectorului ieșean Traian Bratu și ar fi mers mai departe decât gardiștii care-l bătuseră ”pe un student liberal, de vreme ce el, Eliade, i-ar fi ”scos și ochii”, după cum, total șocat, nota uluit Sebastian despre violența celui mai bun prieten al său, în martie 1937.

După pactul Ribbentrop-Molotov, pentru Eliade, Stalin, convertit de Hitler, încetase să mai fie o problemă.

Într-o conversație cu Titu Comarnescu, consemnată în același jurnal al lui Mihail Sebastian, un Mircea Eliade ”mai filogerman ca oricând” considera, în septembrie ’39, că ”rezistența polonezilor la Varșovia…este o rezistență iudaică. Numai j…danii sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii aruncați în plină linie, pentru ca să abuzeze astfel scrupulele germane…Numai o politică progermană ne poate salva. Numai un guvern George- Brătianu-Nae Ionescu e o soluție. Sovietele nu mai sunt o primejdie, căci pe de o parte au renunțat la comunism – iar comunismul, de altfel, să nu uităm, nu e tot una cu marxismul și nu este neapărat iudaic – iar pe de alta…Sovietele au renunțat la Europa și se îndreaptă exclusiv spre Asia. Ceea ce se întîmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreiești pătrund în țară. Decât o Românie încă o dată invadată de j…dani, mai bine un protectorat german”.

După o serie de articole ”din ce în ce mai legionare”, publicate de Mircea Eliade în Vremea, articole pe care prietenul său începuse să nu mai vrea să le citească, un Sebastian dezabuzat se întreabă, retoric despre o amiciție la toartă devenită de domeniul absurdului: ”E posibilă o prietenie cu niște oameni care au în comun o serie întreagă de idei și sentimente străine – așa de străine încât ar fi suficient să intru eu pe ușă, pentru ca dintr-o dată să se facă tăcere, rușinați și stingheriți?”

Iubirea pentru un dascăl cu o biografie îndelung mistificată

Culianu ignora multe din aceste detalii. Din motive de analizat altundeva, Jurnalul lui Sebastian n-a apucat să fie publicat în timpul vieții lui. Iar Eliade păstrase tăcerea. Când nu mințise, prin omisiune, sau comisiune. Rămăsese, decenii la rând, mut despre el însuși, despre cum fusese cu adevărat, în epoca rinocerizării elitei românești. Al cărei șef de generație fusese.

Și chiar dacă Nene aflase câte ceva. Nu credea Culianu, convenabil, că ”trecutul se mai și schimbă”? Că trecutul încă ”se mai întâmplă”, încă mai are loc, după cum reiese din ”The Late Repentance of Horemheb”? Nu s-ar fi putut schimba și trecutul lui Eliade, legitimându-se, moral, iubirea târzie a discipolului pentru el?

Cu toate acestea, în 1989, ”pusese la cale, împreună cu Wendy Doniger, un volum cu articolele lui Eliade din anii 30, însoțite de o descriere a întregului context istoric și toate lămuririle necesare”, scrie Ted Anton: ”spera ca textele să potolească suspiciunile referitoare la mentorul său”. Dar Christinel Eliade se opusese acestui proiect ”cu vehemență”. Iar Culianu îl abandonase.

Acestea fiind spuse, nu trebuie trecut sub tăcere nici ajutorul substanțial primit de Culianu de la Eliade, nici faptul că legionarii de peste ocean n-ar fi avut, după tulburările de la mijlocul deceniului, când, devoalat ca unul din capii Pogromului din București, din 1941, a fost expluzat comandantul legionar Viorel Trifa, prea multe motive să suscite atenția autorităților americane printr-un omor. În plus, în istoria lor, legionarii au bravat cu propriile crime.

S-au mândrit chiar și cu cele mai monstruoase crime, cu uciderea prefectului Manciu, cu ciopârțirea cu o secure a victimei lor, Stelescu, în spital, cu împușcarea premierilor I.G. Duca și Armand Călinescu, ori cu masacrarea lașă a elitei românești deținute de statul național-legionar la Jilava. În ce privește asasinarea lui Culianu – tăcere. Nici urmă de bravadă legionară. Avem toate motivele să acceptăm în acest caz părerea Monicăi Lovinescu: ”când e acuzată Legiunea, poți fi sigur că e vorba de Securitate”.

– Va urma –

---

Primele părți ale seriei despre asasinatul lui Ioan Petru Culianu