Cine te-a omorât, Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu?(II)

Reintrarea în scenă a ”Gărzii de Lemn”

Preopinentul grăbit să-l defăimeze pe Ioan Petru Culianu a lansat pe pagina mea, ca ”sursă” a prezumtivului kaghebism al istoricului și filosofului româno-american, înregistrări video conținând calomnii și defăimări dintr-o peliculă în care o discipolă a extremei drepte recicla fantezii gardiste. Femeia cita și ridica în acest scop, pe scut, apologeți ai hitlerismului ca Vintilă Horia, ai legionarismului ca Horia Stamatu și ai național-comunismului ceaușist, ca să-i înfunde cât mai adânc pe adversarii lor ireductibili. Între care, la loc de frunte, pe Ioan Petru Culianu.

Care, în realitate, detesta din adâncul inimii, în egală măsura, extrema stângă și extrema dreaptă. Pe care o numise undeva, cu absolut justificat dispreț, ”Garda de Lemn”.

Și care, în mare măsură, făcuse joncțiunea cu securiștii, în pofida opiniei Monicăi Lovinescu, potrivit căreia puterea ”emanată” îi acuza de regulă pe nedrept pe legionari: ”Când este acuzată Legiunea, poți fi sigur că e vorba de Securitate”.

Cele două grupuri care i-au nenorocit durabil pe români în ultima sută de ani se contopiseră în ceea ce la puțină vreme după asasinarea lui Culianu avea să se oficializeze ca ”Patrulaterul roșu”, veritabil partid unic al guvernării Văcăroiu. Avuseseră o lungă idilă, de la prima deschidere a PCR, în epoca Pauker, pentru legionari, (când Păstorel Teodoreanu versifica superb: ”Căpitane, / Nu fi trist! / Garda merge înainte /Prin partidul comunist!”) și până la intruziunea în viața publică românească, sub Ceaușescu, a unui miliardar ”italian” ca I.C. Drăgan.

Auzind elucubrațiile hitleristo-legionare vehiculate la 32 de ani la asasinarea lui Culianu, m-am cutremurat. Pentru că știu că una dintre ipotezele cele mai verosimile ale asasinării lui Culianu a pus poliția federală americană (și ar fi trebuit să urnească și procuratura românească) pe urmele comunității legionare din zona Marilor Lacuri și a orașelor Chicago, Michigan, Toronto.

Nou dosar de făptași

Pentru această obște de ideologi ai urii, ai antisemitismului și ai crimei, Mircea Eliade era un idol nu atât fiindcă a fost un cărturar sau un important istoric al religiilor, cât pentru că în anii rinocerizării sale a fost un adept impenitent, ajuns după război departe în ierarhia academică americană, al Gărzii de Fier, al “căpitanului” și al ideologului lor, Nae Ionescu.

Iar ”trădarea” lui Eliade de către un român monarhist și ”iudaizat” ca Ioan Petru Culianu, care pornise pe calea studiului aprofundat al misticii evreiești (și renascentist-creștine) numite Cabala, se îndrăgostise de o evreică și proiecta să se convertească la iudaism, era cu atât mai impardonabilă cu cât ședea la catedra profesorului.

La rândul său, regele Mihai, primit mai întâi, în numele românilor, la Chicago, de Ioan Petru Culianu, pentru ca în 1992 să fie triumfal aclamat de milioane de români din țară era fiul lui Carol al II-lea. Regele României fusese forțat de generalul Antonescu să abdice în septembrie 1940, cu ajutorul punerii în scenă a unor demonstrații legionare anti-monarhiste. Or, progenitorul celui pe care multe milioane de români din țară și din lume îl voiau, atunci, fierbinte, ca șef al statului, pe tronul țării distruse de dictaturi, în locului comuniștilor lui Ion Iliescu, fusese un martor. Carol fusese un profet și un răzbunător al răului malefic făcut de Garda de Fier țării sale, așa cum fiul său, Mihai, fusese martorul și infatigabilul acuzator public al dezastrului comunist, kaghebist, securist și ceaușist.

Comunitatea românească din SUA era, în epocă, profund scindată, după cum documentează reacțiile foarte diverse la procesul episcopului fascist Valerian Trifa, unul din liderii rebeliunii gardiste care a mințit la emigrare și avea să-și piardă în anii ’80 cetățenia americană. Generalul Pacepa afirmă că Trifa ar fi fost înfundat cu ajutorul unor probe contrafăcute de securiști cu ajutorul colaboratorului lor, Bartolomeu Anania, care, ca tânăr fusese încadrat în organizația legionară a Frăţiilor de Cruce, s-a călugărit în 1942, a devenit protejatul Patriarhului Roșu, Justinian Marina (pentru care ”Cristos este sovietic”) spre a ajunge în anii 2000 mitropolit al Clujului și principal contracandidat la funcția supremă din BOR al actualului patriarh Daniel.

Dar asta nu înseamnă că unii din această comunitate, oricât ar fi fost de scindată și învrăjbită, n-ar fi putut fi recrutați să-l execute pe Culianu.

De ce a devenit Nene Culianu ținta Securității?

În ”Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu”, Ted Anton propune, după o investigație serioasă și de amploare, toate cele trei ipoteze rămase, până azi, verosimile: un asasinat legionar, unul securist, unul securisto-legionar, în ideea că, potrivit lui Adam Michnik, ”naționalismul e ultimul refugiu al comunismului”.

Ideea lui Michnik e clar că trebuie amendată: Verificată și confirmată azi în Rusia kaghebistă a lui Putin, ideea disidentului polonez trebuie reformulată așa: naționalismul și ortodoxismul sunt ultimele refugii ale comunismului.

Dar naționalismul, oricât de hidoasă ar fi ura pe alții, pe care o alimentează, nu explică de unul singur de ce a devenit Ioan Petru Culinau țintă. Și anume ținta Securității. Care, altfel decât Legiunea, avea nu doar mijloacele tehnice verificate și bine unse, ci și exercițiul și obișnuința să omoare și să-și execute inamicii într-un anume fel, prin intermediul unor delincvenți de drept comun, din categoria celor care au intrat pe drept în colimatorul poliției americane. Mai omora, la fel de lesnicios, prin intermediul securiștilor trimiși în Vest de un departament special de ”lichidări” al poliției politice, trimiși la omorât de alt departament, ocupându-se exclusiv cu jurnaliștii, în speță cu ceea ce azi am numi ”influencer-ii” români din Occident.

Poate n-ar fi greșit să ne-amintim, în context, de direcția în care lucrase, sub Ceaușescu, faimosul securist Ristea Priboi, ex-consilierul lui Adrian Năstase. Omul a fost ofiter CIE (DIE, SIE, cum i s-a spus înainte de 1989 securității externe). Priboi a fost învinuit că a participat nu doar la torturarea muncitorilor brașoveni care s-au revoltat împotriva lui Ceaușescu in 1987, ci, anterior, la atentatul împotriva secției române a postului de radio “Europa Liberă“, pentru ca între 1990 și 1995, să activeze în Serviciul de Informatii Externe, înainte de a deveni consilierul pesedistului premier ”Năstase-patru-case”. Nu mai puțin interesantă au fost raporturile acestui factotum al securității cu Omar Hayssam, pe care, potrivit Ziare.com ”l-a ajutat sa obtina active ale statului la preturi ridicol de mici”

Poate n-ar fi rău, de asemenea, să ne amintim și de torționarul și asasinul niciodată tras la răspundere în justiție, care a fost generalul de securitate Pleșiță, în ciuda evidenței implicării schingiuitorului disidentului Paul Goma în diverse crime, între care în sângerosul atentat terorist comis de Carlos Șacalul asupra Europei Libere, în 1981. În același an murea, de un suspect cancer galopant directorul Europei Libere, Noel Bernard. Într-un interviu acordat Europei Libere în 2007, Nestor Ratesh a prezentat în iulie 2007, școala de vară a Memorialului de la Sighet un „Plan de măsuri în cazul Noël Bernard, conspirativ ȘACALUL”, datat 18 august 1980. Un raport al rezidenței românești a Securității de la Viena, vorbea despre compromiterea și lichidarea lui Noël Bernard, o operațiune aprobată de „arhitectul-șef”, adică de Ceaușescu, după cum scrie Europa Liberă. În același interviu, Ratesh evoca și moartea nu mai puțin suspectă a lui Vlad Georgescu, ucis și el, ca un al treilea director al Europei Libere, de un ”cancer galopant”, de felul celor induse de iradieri.

Pe Vlad Georgescu securiștii lui Ceaușescu, Iulian Vlad și Pleșiță l-au amenințat că-l vor omorî, dacă dă publicității cartea lui Pacepa, Orizonturi Roșii. Curajosul istoric nu s-a lăsat intimidat și multe milioane de români au aflat pe unde scurte despre crimele abominabile comise Securitate împotriva propriului popor, crime divulgate de fostul ei șef, refugiat peste ocean, spre jena și disperarea KGB-ului și ale serviciului secret ceaușist. Care, ca și regimurile comuniste cărora le slujeau, erau obsedate în primul rând de americani. Iar Europa Liberă era un post american.

Nu mai puțin virulent s-a trezit amenințat, în Statele Unite, Nene Culianu

Mai mult decât oricine, Culianu iscase frica și furia poliției politice românești. Deși nu era încă bine cunoscut, decât de o elită culturală restrânsă, precum și de cititorii româno-americani ai publicației emigrației, ”Lumea Liberă” existe tone de indicii că Securitatea îi urmărise îndeaproape cariera și i-o vedea enorm, simțind-o monstruos. Nene îi respinsese înainte de 1970 încercările de racolare.

Apoi, regimul Ceaușescu încercase să-i blocheze ascensiunea profesională încă din epoca sa olandeză, în primii ani în emigrație, prin intervenții ale ambasadei române. După 1989, securiștii recepționaseră în figură cu violența unui tsunami efectul recitirii nuvelei sale din anii ’83-84, în care Culianu anticipa genial, în ”Interventia zorabilor în Jormania”, revoluția și urmările debarcării dictatorului Gologan, asasinat în 1989, înainte ca ”în 1996 să aibă loc primul scrutin liber” din ”Jormania”. Nene Culianu reluase zguduitor subiectul, după revoluția română, într-un articol din ”Lumea liberă”, intitulat, ”Jormania liberă”.

Textul apare în culegerea de articole politice intitulat ”Păcatul împotriva spiritului: scrieri politice”, reunind articole care trimit, între altele, la continuitatea regimurilor tiranice românești. Pendularea între ”Frontul Renașterii Naționale” al dictaturii carliste și ”Frontul Salvării Naționale” al celei iliesciste nu i se părea lui Culianu străină de absența unor elite veritabile și de complicitatea voluntară a multor români la îngenuncherea lor de către comuniști, precum și de faptul că înlăturarea regimului lui Ceaușescu fusese rezultatul unui experiment kaghebist, mai degrabă decât al unei răscoale populare.

Culianu avea să se vadă confirmat strălucit, în primele luni ale anului 1990, între altele de mineriade și de apariția Vetrei Românești cu ideologul ei șef, Ion Coja, după cum avea să-l califice Vladimir Tismăneanu, reluat de Ted Anton, ca și de diversiunea securist-naționalistă de la Târgu Mureș, care prefațase reapariția imundei ”Săptămâni” barbiene sub denumirea pe-atunci atrăgătoare de ”România Mare”, ca și a Securității, rebotezate SRI, sub conducerea lui Virgil Măgureanu. Ca și colegul său de-atunci de la SIE, Mihai Caraman, îmi pare extrem de improbabil ca Măgureanu să nu știe cu precizie cine l-a omorât pe Nene Culianu și de ce.

Atunci, amenințările împotriva lui Culianu aveau să se intensifice notabil. Iar el să reacționeze cu meditații despre un trecut care, departe de a accepta, cuminte, să înghețe în istorie, se ”reîntâmplă”, ”vrea să se schimbe” conspiră insidios într-un viitor incert și iluzoriu, dar, culmea, predictibil.

Aceste meditații nu l-au împiedicat, spre obida și înverșunarea securiștilor și turnătorilor, să prefigureze cu precizie oligarhizarea și cleptocratizarea nomenclaturii și securității comuniste. Și să le ceară românilor să nu le fie frică să-și asume urgența și să-i îndepărteze pe noii potentați de la putere.

– PARTEA A-III-A VA URMA –