Antisemitism românesc. Și vărsări de sânge internaționale

Uneori obosesc să scriu cronica urii jalonându-ne zilele.

Dar ea trebuie scrisă fie și numai pentru ca vinovații catastrofei pe care doresc s-o provoace să nu fie uitați nici dacă, așa cum sper, dezastrul nu se va produce.  

Atacuri și vărsări de sânge antisemite

Actrița israeliano-americană Noa Tishby a contabilizat incidente antisemite petrecute în ultimele luni în spațiul anglo-american. Miercuri, doi evrei au fost înjunghiați în Londonistan de un asasin terorist musulman. Essa Suleiman i-a atacat spontan, pe stradă, în cartierul evreiesc Golders Green, din Londra. ”Vina” lor? Trăiau și nu se fereau să fie văzuți că există, ca  evrei.

BBC a criticat antisemitismul acestui incident, după care a continuat să răspândească această ură, făcând propagandă împotriva ”sioniștilor”. Un termen cod pentru evrei.

Tot Tishby a amintit de cele 4 ambulanțe evreiești incendiate anul acesta în același cartier.

Apoi a evocat sinagoga din Michigan, în pereții căreia și-a înfipt autovehiculul înțesat cu explozibile alt asasin antisemit musulman. Teroristul Hezbollah, Ayman Mohamad Ghazali, sperase să arunce în aer copiii evrei din sinagogă. ”Vina” lor? Să fie evrei.

Noa Tishby a mai menționat bombele incendiare cu care s-au atacat sinagogi din Canada, SUA, Olanda, Belgia și Regatul Unit, pe evreii asasinați de la sinagoga din Manchester, pe evreii atacați pe străzile New Yorkului, pe cei masacrați pe plaja australiană de la Bondi Beach ori la Boulder și în fața muzeului evreiesc din Washington.

Nu, acestea nu sunt victime ”coletarale”, cum sugerează presa de stânga, ale războiului pe care Israelul e nevoit să-l poarte în Orientul Apropiat. Ca să-și apere existența amenințată. Pentru că e singurul stat evreu din lume. Acestea sunt victime evreiești, atacate din pur antisemitism.

Antisemitism românesc

Aceeași ură se manifestă plenar și în scrisul unor români. Unii se eșofau recent că o descoperiseră pe fiica unui ”activist al PCR” (să-i zicem ”Ițic Goldman”) care și-a schimbat numele în XY, că e directoare științifică la un colegiu de prestigiu. Antisemiților li se pare intolerabil ca ”ea să facă rost de bani şi tot ea să elaboreze programele” înaltei școli. Clericii național-comunismului de azi consideră mai mult decât ”scandalos şi imoral ca aceşti artizani ai terorii comuniste să continue, prin chiar odraslele lor, să orienteze dezvoltarea tineretului mioritic, demolând astfel personalitatea naturală românească”.

Ce găsește acest jeg, autor al propozițiilor de mai sus, a fi ”câh” și ”pfui?” Ca evreii să nu fie, ca sub Ceaușescu, demiși din orice funcții de răspundere. Și apoi: de ce să nu fie marginalizați, jefuiți și la urmă, poate, uciși, de vreme ce sunt odraslele unora ca activistul ”Ițic”?

Cum să nu fie vinovați și copiii comuniștilor, laolaltă cu părinții, de vreme ce  ”progeniturile” ar fi constituit chipurile ”rețele”, îți dai tu seama dragă Mitică?  

Întrebați dacă și copiii sunt ”de vină pentru faptele părinților”, antisemiții nu ezită. Confirmă cât ai zice pește, trimițând la pomenitele ”rețele” prezumtive. Ce contează că nu există delictele copiilor? Ajunge să le presupui, să le sugerezi, să le presimți sinistru.

Culmea e că unii din acești antisemiți sunt popi. Iar Biblia îi contrazice flagrant, de vreme ce și cărțile mozaice neagă expresis verbis că ar trebui pedepsiți copiii pentru faptele părinților lor.

Dar cât timp e antisemit, filistinul nostru nu poate răspunde decât da. Odraslele ”sunt vinovate”, crede el, pentru ”crimele părinților lor”. Ce-l interesează că părinții lor au aderat poate la comunism în reacție la antisemitismul exterminator al legionarismului, al nazismului, în ripostă la diverse forme de fascism asasin în masă european?

În ochiul putred al psihozei antisemite, copiii sunt chipurile vinovați pentru că și ei, și părinții lor au fost și sunt evrei. Ura pe evrei nu aplică tuturor aceeași grilă de interpretare a faptei totalitare. Doar ”progeniturilor”. Și prezumtivei lor ”rețele”. După cum se vede când li se ”demască” numele evreiesc, deși sunt cunoscuți sub cel de împrumut comunist, activiștii ca ”Ițic Goldman” nu sunt înfierați de otrepele antisemite ca otrepe pentru că au fost comuniste, ci pentru că s-au născut din părinți sau bunici evrei. Așa că li se precizează numele evreiesc în locul celui româneasc deși ei nu în numele iudaismului și-au comis nefăcutele, ci în al comunismului.

Spre deosebire de antisemitul islamist, românul legionar nu prea se înghesuie iar la atentate antisemite. E posibil să fi interiorizat măcar o mică parte din lecția livrată de un război mondial pierdut. Nu se aruncă deci în aer. Și nici nu se repede încă să înjunghie pe stradă. Cât îl va mai ține cantonarea în vorbe vitriolice? Și când nu va mai rezista ispitei faptei?

Nu știm. Dar avem o idee din interiorul islamului despre motivele unor musulmani de a-și arunca viața la gunoi în ”virtutea” delirului lor antisemit și islamist.

Alte tipuri de ură la adresa evreilor

Danny Burmawi, un ex musulman iordanian, rezuma recent unele din mobilurile unui cuțitar islamic care se repede să taie beregate evreiești pe străzile Londrei.

Nu, nu ar fi, potrivit lui, ”o reacție la războiul din Gaza”, efectul ”prigoanei” sau al ”radicalizării”, ci al incapacității unora din credincioșii musulmani de a se confrunta cu propriul complex de vinovăție. Care-i sufocă. Și nu le dă pace/ Pentru că tradițiile proprii i-ar împinge, prin amenințări, nu spre eliberare și răspundere, ci spre supunere, pedeapsă și violență infernală.

Spre a scăpa de represaliile divine, musulmanul încearcă să devină un credincios mai bun. Și pentru că rugăciunile și hagiul nu-i mai ajung ca să se simtă izbăvit, aterizează în ideea de ”martiriu”. Iar Coranul îl îndeamnă să-i ucidă pe cei ce nu-l recunosc pe profet.

Burmawi judecă lucrurile ca unul care a trecut, ca musulman, prin focurile gheenei interioare. Judecățile sale sunt, cu siguranță, valabile pentru o parte din atentatele dintr-un Vest al Europei care a dovedit cu asupra de măsură, în ultimele câteva luni, cât de radical l-a schimbat imigrația necontrolată din lumea islamică.

Metamorfoza Occidentului

Dacă acest Vest nu s-ar fi schimbat din temelii (din ură de sine), regele Charles nu s-ar fi ferit la Washington, cu grijă, să pună, în discursurile sale, degetul pe rana islamofascismului contemporan, numindu-l clar și fără echivoc. De pildă în contextul evocatelor mega-atentate de la 9/11. Care au părut în cuvântarea regală să fi căzut din cer, nu să fie faptele unor teroriști islamiști.

Dacă Vestul nu s-ar fi schimbat din temelii, aliații istorici, britanici și vesteuropeni ai Statelor Unite n-ar fi lăsat America și Israelul fără ajutor, când două democrații liberale, apusene, și-au asumat misiunea de a izbăvi lumea liberă de amenințarea nucleară, teroristă și genocidară iraniană.

Harry Bucur Marcu are dreptate să considere că, în ciuda interesului lor acut ca America să nu părăsească NATO, statele vest-europene au refuzat Washingtonului solidaritatea lor în războiul din Iran ”din pricina alianței dintre Statele Unite și Israel”. Politicienii de stânga și de extremă stânga din cancelariile vesteuropene nu-și mai pot permite, în fața electoratelor lor, să fie considerați în aceeași barcă nu doar cu americanii, ci și cu israelienii.

Iată ipocrizia invocând, fals, în varii cancelarii europene, ”dreptul internațional” și ”drepturile omului”, pe care se bazează mullahii de la Teheran. Și aliații lor de la Moscova și Beijing.

Tiraniile răsăritene au mizat, când au atacat Ucraina și Israelul, pe erodarea definitivă și irevocabilă a valorilor democratice liberale, care au conferit mult timp Vestului capacitatea de a se apăra. Și de a învinge în războaiele sale de apărare. Capacitate pe care, aparent, nu o mai posedă nici măcar America. Doar mult asediatul stat evreu.

Acest succes este el însuși un potențator de antisemitism. Cum explica Thomas Sowell, reluat de Ben Shapiro, referindu-se la ideologia extremei stângi, pentru care succesul ar fi inexplicabil altfel decât ca rezultat al ”exploatării”, cum să le fie iertate unei minorități ca evreii americani ori unei țări ca Israelul, care s-au ridicat în ultimii 80 de ani prin muncă și învățătură, prezumata ”exploatare”?

Antisemitismul are, desigur, și alte resurse.

Rafael V. Rabinovich, un evreu american originar din Lima, își imagina un dialog cu Nietzsche, în care filosoful german diagnostica izvoarele urii anti-evreiești contemporane. Manifestate în exaltarea cu care, la 7 și 8 octombrie 2023, s-au ridicat în slăvi, în campusurile unor universități de elită americane, asasini, violatori și torționari din Hamas. Faptele unora care tocmai comiseseră cel mai amplu masacru antisemit din istoria de după Holocaust. Unul din cele mai mari măceluri din istoria multimilenară a urii pe evrei.

Sunt izvoare adesea inconștiente celor al căror psihic îl mutilează, determinându-i să caute în ura pe evrei un rest de demnitate proprie;

un rest de speranță de putere, de forță și de capacitate proprie;

un țap ispășitor;

un debușeu al ranchiunii, al resentimentului;

o patrie politică în căldura gloatei;

o explicație simplistă, dar coerentă, a supraviețuirii, pentru antisemit înjositoare, a celor ce nu se bazează pe forță, ci pe spirit și spiritualitate.

Dacă pe ea se bazează, supraviețuirea celor astfel detestați va continua. Spre disperarea celor ce-i urăsc. Care vor dispărea.