Scuze pentru legionarismul lui Mircea Eliade

N-am citit de mult un text mai revoltător și mincinos. Din motive care-mi scapă, Vladimir Tismăneanu scrie aiureli calificate despre Mircea Eliade.

Aiureli plăcute urechilor celor care-l adulează pe istoricul religiilor mort acum 4 decenii, aparent o fostă căpetenie legionară și un politician care și-a trădat, nu doar pe cel mai bun prieten, pe Mihail Sebastian, ci și neamul românesc. Al cărui interes major ar fi fost ca elita sa culturală să nu se rinocerizeze ci să-l apere de alunecarea în totalitarism. De pildă în hitlerism abject.

Sau în cuzism și legionarism. Or, tocmai asta n-a reușit elita românească interbelică. Asta n-au făcut vârfurile spirituale ale generației, în frunte cu Emil Cioran și Mircea Eliade. Și, vai, atâția alții.   

Totuși, spre deliciul adulatorilor lui Eliade alcătuind legiunea de crapuloși intelectuali antisemiți și de extremă dreapta din mlaștina AUR, Tismăneanu invocă figuri de proră ale naționalismului românesc pentru a afirma apoi, contrafactual, că Eiade ar fi fost, ”filosofic, un trăirist și existențialist” care n-ar fi ”împărtășit rasismul comunității etnice predestinate”. Cică fascismul lui Eliade ar fi fost unul ”spiritual de tipul Evola”.

Halal.

Așa i s-o fi părând lui Tismăneanu și islamo-fascismul mulahilor?

Că nu puțini din colegii săi din universitățile de elită americane le găsesc scuze filosofice, istorice și politice aliaților lor islamiști, mult iubiți de extremă stânga din campusurile de peste ocean. Cu aceeași ochi binevoitori pare a-i vedea politologul româno-american nu doar pe unii staliniști din propria sa familie, (chiar și când se distanțează de ei) ci și, mai nou, pe Eliade. Căruia îi găsește pentru extremism varii circumstanțe atenuante.

Da, Eliade a fost un mare istoric al religiilor. Dar nul, ca filosof. Spre deosebire de Cioran. Și de succesorul său la catedra din Chicago, Ioan Petru Culianu.

Iar fascismul spiritual o fi existat în Italia. Dar în România căpitanului asasin? Al antisemiților care maltratau studenți evrei în universități și aruncau perciunați din trenuri?

Hai să fim serioși. Alte contexte, alte fascisme. Eliade n-a aderat la o teoretică legiune italiană de pe Marte, ci la Garda de Fier reală a hitleristului Nae Ionescu.

Alte scuze avansate de Tismăneanu pentru noua lui feblețe legionară ar fi că Eliade ar fi fost ”partizan într-un secol al partizanatelor inflamate”. Și că ”a creat o operă care nu poate fi desconsiderată. A fost un respectat savant al religiilor”. După care preopinentul toarnă și gogoașa maximă. Potrivit căreia Eliade ”s-a despărțit de crezul totalitar de tinerețe”.

Ei, aș! Mai întâi, au existat destui, în ”secolul partizanatelor inflamate”, care n-au aderat nici la stalinismul soților Tismăneanu și nici la legionarismul căpitanului și al lui Sima. Au existat un Tudor Arghezi, un Petru Comarnescu, un Eugen Ionescu, un Anton Holban și un Liviu Rebreanu. Ori un Tudor Vianu. Și un Mihai Ralea. Sau Eugen Lovinescu. Un Mihail Sebastian și un Camil Petrescu.

Așa că a se slăbi cu ”partizan în secolul partizanatelor”.

Da, Eliade a fost un respectat savant al religiilor. Până când s-a descoperit mai întâi trecutul său de legionar și om politic, nu doar scrib și propagandist antisemit, gardist. Și până a pătruns în conștiința publică nu doar faptul că și-a trădat prietenul, pe Sebastian, ci și că, spre deosebire de Emil Cioran, care și-a regretat derapajul juneții, nu s-a dezis vreodată de trecutul său extremist.

Temă despre care, în genere, Eliade, când n-a mințit sfruntat, a refuzat să vorbească. Cum reiese din documentatul eseu al lui Norman Manea, Felix Culpa.

Cu totul abjectă, pernicioasă, mincinoasă și intolerabilă este ca atare fapta, cotabilă ca revizionism istoric, reprezentată de cuvintele, potrivit cărora Eliade s-ar fi  despărțit”, chipurile, de crezul totalitar de tinerețe”. Nu știu pe ce anume se bazează această scorneală.

Dar nimic nu documentează credibil o astfel de afirmație.

Scriam în 2017, la DW, într-un articol intitulat ”Nazistule! Naziştilor!” că, ”dacă România stă mai rău decât alte ţări la capitolul democraţie, îmi pare că acest neajuns se datorează nu în ultimul rând bulversării ei originare (interbelice). Pregătiţi rău de elita culturală dintre cele două războaie, mulţi n-au absorbit trauma prelungită de postcomunism, dar iscată de degringolada valorică în care, în reacţie la prima ei modernizare ratată, a fost aruncată ţara, durabil, de rinocerizaţii gândirii fasciste, de la Nae Ionescu, la Nichifor Crainic şi urmaşii. Acuzaţia de nazism s-a banalizat. La adăpostul ei şi al neasumării autentice a crimelor fasciste se strivesc democraţiile.”

Răul continuă și se amplifică și agravează, iată, cu elitele actuale. Care practică un vesel revizionism istoric (1), deopotrivă la extrema stângă și la extrema dreaptă a spectrului politic, subminând sistematic democrațiile lumii libere. Care nu se pot lipsi de adevăr.    

––-

Notă (1) Cel de-al Treilea Reich a apărut parțial prin voturile nemților smintiți de revizionismul istoric hitlerist, care i-a mințit cu privire la ”pumnul înfipt în spinarea Germaniei”, din pricina căruia Kaiserul ar fi pierdut, chipurile, primul război mondial. Și cu privire la evrei, răspândite între altele prin intermediul minciunilor din ”Protocoalele înțelepților Sionului”, Comuniștii au practicat la rândul lor, din greu, un revizionism similar. Iar Putin a revizuit și el, din scoarță în scoarță, manualele de istorie ale Rusiei, înainte de a demara tentativa lui ruscistă de refacere a URSS.