M-am obișnuit să fiu bănuit. Cum să nu fiu, ca evreu, într-o lume în care antisemitismul a re-explodat ca în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial? Dar nu doar și nu atât în țara care a declanșat războiul în 1939, cât, vai, în cele pe atunci anglo-saxone, care au combătut-o.
Nu mi-am dorit, recunosc cinstit, în adolescență, să îmbrățișez meseria de profet. Am vrut la ce aspiră atâția puberi. Biciclete, motociclete și mașini iuți. Mușchi cum aveau să-și facă frații Tate. O iubită ca Julieta, pe motor. Dar mi-au plăcut mereu și cărțile. Cele arse de pompieri în ”Fahrenheit 451”.
Mi-au luat mințile? Sau m-au deșteptat? Nu mă încumet să dau verdicte. Studiul istoriei pare să mă fi trezit, oricum, din letargie. Așa că n-am obosit, în speranța mobilizării restului rațional al omenirii, să atrag atenția asupra unei asasine uri pe evrei. Una resuscitată viguros de războiul libanez din 1982 și de finalul Războiului Rece. O ură pe care, fără ecoul sperat, ba chiar fără vreun ecou perceptibil, am numit-o în multe articole din anii 90 și din deceniile următoare, ”antisemitism sintetic”(1).
Pe post de Casandra
Ani și decenii la rând, alarma pe care o acționasem timpuriu (1), la numai o jumătate de veac după Holocaust, cu privire la confluența mai multor mișcări de masă, ideologii și orientări extremiste, unite de forme variate de ură antisemită, s-a ciocnit de mase mari de surzi. Termenul n-a fost preluat de experți, de cercetare, jurnaliști. Și nici de autodeclarați apărători ai drepturilor omului.
Între timp, hrănită de masacre precum cel din Australia condusă de stânga, comis de islamiști la Bondi Beach din Sidney, de crime ca la Manchester sau de la muzeul evreiesc din Washington, îngrijorarea a luat totuși, parcă, proporții.
N-a atins însă, evident, dimensiunile necesare, de vreme ce ura pe evrei continuă să fie la modă și să se extindă, în loc ca Vestul rațional și civilizat să confrunte bărbătește sângeroasa psihoză, sinistra ticăloșie, odioasa mârșăvie. Dacă lucrurile continuă ca acum, Vestul va ajunge la pepenii simbolizându-i pe palestinieni. Va deveni scena descrisă de Ray Bradbury în Fahrenheit 451. În loc să stingă focul, pompierii vor avea misiunea de a arde cărți.
”Iar acolo unde se ard cărți, se vor arde în final și oameni”, după cum just observa poetul iudeo-german Heinrich Heine, înainte de a se converti la protestantism, spre a obține, odată cu botezul, după cum se iluziona el atunci, ”biletul de intrare în cultura europeană.”
Păi se vede azi ce poate și, mai ales, ce nu mai poate această cultură europeană
Nu mai poate gira valori autentice în campusuri occidentale controlate de psihoze și nevroze borderline smintind colectiv o studențime incapabilă să reacționeze civilizat și cu minimă empatie la ororile, violurile și măcelurile în masă teroriste comise de barbari islamiști în Israel, la 7 octombrie 2023. Această studențime pretinde că adoră victime, dar, de fapt, îi iubește pe asasinii ei.
Cultura la care voia Heine bilet de intrare n-a mai putut opri, zădărnici, bloca și interzice transformarea unui ziar cândva prestigios ca New York Times într-un gunoi antisemit mai odios decât Der Völkische Beobachter. Deși prins de oamenii de știință cu minciuna, NYT insistă să se autodiscrediteze, mai-marii săi susținând o odioșenie obscenă despre un presupus (dar științific imposibil) ”viol” comis chipurile de câini asupra unor deținuți palestinieni.
Nu mai e în stare să rețină profesori-filosofi cu panaș, dar cu creierul spălat și metamorfozat în varză, să creadă că pot dovedi că nu teroriștii, islamismul și totalitarismele nazist, comunist și woke reprezintă instigări și pericole la adresa umanității, ci pasămite Trump. Sau ”evreii”. Unii imaginari.
Așa că influencerul nazist cu pretenții de intelectual repetă incontinent inepția cu ”genocidul” și cu sioniștii cică ”naziști”.
Cultura lui Heine nu mai ține piept ascensiunii unor Kremlinescu, Dughin, Dungaciu, Peiu, Lavric și compania. Nu-i mai poate educa pe românii care, în slujba islamiștilor iranieni, au înjunghiat un jurnalist iranian, disident, în Marea Britanie.
Nu mai poate împiedica politicieni români care-și zic ”social-democrați” să se alăture legionarilor în recomandarea revocării unei legi a minimei igiene morale, anti-antisemite.
Nu-l mai face bine la căpșor nici pe președintele Nicușor.
Nu mai poate stăvili nici în SUA, Anglia, Spania ura pe evrei și nici înfrâna demonul care-i întețește focul, în timp ce, în numele unei presupuse ”omenii”, sau al ”drepturilor omului” și al ”dreptului internațional”, rage turbat împotriva religiilor evreiască și creștină și deconstruiește Vestul, familia, democrațiile, civilizația și lumea iudeo-creștină.
De pildă la New York, unde primar a devenit un extremist de stânga, aliat al teroriștilor islamiști, care a adoptat poziții punând în pericol sinagogi și biserici. De pildă în Belgia, unde niște duși cu pluta din elita politică de stânga și de dreapta, antisemită, le-au interzis evreilor, ca sub naziști, multimilenarul rit al circumciziei, introducerea în legământul lui Avraam și al urmașilor săi cu Dumnezeu.
Sigur, nu e încă totul pierdut. Și unele minți lucide de la stânga au dat alarma
Și dacă ar fi după mine, dacă e după cum ne învață Sfintele Scripturi, nici nu va fi vreodată totul pierdut. De altfel, și elita politică de stânga, din Apus, s-a îngrijorat, parcă, un pic.
Căci, asaltați de antisemitismul sintetic (cel al extremei stângi și al aliaților lor slamiști, unit cu al extremei drepte izolaționiste pro-ruse, pro-chineze și pro-iraniene) evreii, canarii din mină, au început să-și dea duhul în subteran. Profesorul de drept de odinioară al Universității Harvard, Alan Dershowitz, (boicotat de propria sa școală superioară, unde nu mai poate cuvânta, deși antisemiții de stânga și dreapta urlă ”cenzura”! când li se interzice să cheme la genocid anti-evreiesc) a reliefat, mai nou, că ”antisemitismul e o boală”. Așa adăuga: și antiamericanismul. Și anticreștinismul. Și izolaționismul.
Ca să nu se sufoce, Dershowitz și-a dat demisia din Partidul Democrat. Și-a rupt carnetul de partid după aproape 70 de ani de membru al grupării politice a lui Andrew Jackson. I s-a cerut să explice de ce nu mai poate susține formațiunea lui Bill Clinton, Roosevelt și Ted Kennedy. Pentru că ”a devenit un partid democrat radicalizat”. O goarnă a propagandei de extremă stânga. Face agitprop împotriva diversității pentru care afirmă, ipocrit, că ar lupta. Iubește șaria, legislația islamistă împilând femeile, dar urăște SUA. Nu se mai opune nici extremismului antisemit, nici boicotării Israelului, nici apărării Americii de pericolul islamist iranian.
Nu mai puțin alarmant pentru formațiunea lui Barack Hussein Obama e verdictul celebrului strateg al Partidului Democrat, James Carville. Care, profet, vede negru pentru opoziție.
Carville a avertizat la 18 mai că activismul anti-israelian și antisemit (o problemă, potrivit lui, ”reală” și o ură ”vomitivă”, de natură să ”îmbolnăvească”), ar putea provoca mari daune Partidului Democrat. Cu atât mai mult cu cât militanții woke care-l susțin nu sunt, adesea, membri de partid, dar i-au preluat vocea. Un glas de nebun de legat, care, de cât tot ”nuanțează” savant și obsesiv, nu mai poate face diferența între critici eventual justificate la adresa guvernului israelian și cele aberante, antisemite și nihiliste, demonizând evreii sau statul evreu. Pe care-l vor in corpore nimicit, ca primă etapă înaintea distrugerii SUA, a Europei, a Occidentului, a democrațiilor liberale, a lumii iudeo-creștine.
Note: (1) Petre M. Iancu, în prima parte a veacului, (2014, 2018, etc) despre antisemitismul sintetic: ”Antisemitism şi controversa privind antidoturile sale” (DW, 11.01.2018)
Petre M. Iancu
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Mulțumim că (de)plângem împreună dezintegrarea tot mai rapidă și mai entuziastă a unei lumi care s-a ridicat greu după 2 războaie mondiale groaznice. Prefațate de ură, agresivitate și radicalizare înfiorătoare în presa acelor vremuri.
Dar există și stropi de speranță:
https://www.thefp.com/p/the-new-york-times-miscarriage-of-journalism