S-au produs ciocniri violente între militarii KFOR și așa-ziși protestatari sârbi. La Zvecan, manifestanții s-au bătut cu polițiști și cu militarii internaționali ai trupelor KFOR, trimise în patru localități din provincie. S-a aruncat cu cocteiluri Molotov. S-au înregistrat zeci de răniri de militari unguri și italieni, care au încercat să-i împiedice pe ”protestatari” să preia controlul asupra unei clădiri a administrației orașului.
Dar pentru șefa guvernului Serbiei, Ana Brbaric, lucrurile sunt clare. De vină nu ar fi sârbii, ci trupele KFOR, ”care i-ar proteja, potrivit ei, nu pe oameni și democrația, sau instituțiile, ci pe uzurpatori”.
Tulburările au fost declanșate de zile, astfel încât naționaliștii sârbi să împiedice politicieni albanezi proaspăt aleși ca edili să-și preia funcțiile de primari. Foștii primari sârbi își depuseseră mandatele în semn de protest împotriva politicii autorităților albaneze ale provinciei, apoi boicotaseră cu tot cu locuitorii sârbi alegerile care au urmat. Au triumfat în scrutin, vădit, albanezii. Care nu sunt mai puțin naționaliști decât sârbii. Dar care reprezintă o populație majoritară și n-au în spate un lider autoritar ca Aleksandar Vucici, stăpânul unei cleptocrații cu accentuate înclinații putiniste.
NATO cifrează numărul răniților la cel puțin 25. Ceea ce indică un nivel de violență ridicat. De unde până unde? Ce se întâmplă în zonă?
Vucici are mari probleme cu propria populație, care nu-l mai vrea și tot protestează, mai ales după catastrofa amocurilor repetate la o zi distanță la început de mai, care s-au soldat cu moartea a cel puțin 17 persoane și rănirea gravă a altora.
Ca atare, oficialii de la Belgrad nu știu ce să mai inventeze ca să găsească vinovați imaginari pentru salvarea fotoliilor și privilegiilor adevăraților culpabili. Care sunt maeștri în manipulări.
Mai-marii de la Belgrad știu bine cum se salvează un dictator expirat. Ca Ion Iliescu. Se inventează conflicte și se rezolvă ba cu mineri, ba cu securiști deghizați în ”patrioți”, dislocați la Târgu Mureș, ca în primăvara anului 1990, nu atât spre a fi puși ungurii la punct cât pentru a se justifica apoi reînființarea Securității sub mai civilizata denumire de SRI a criminalei poliții politice ceaușiste.
În Kosovo, circa 1,8 milioane de albanezi trăiesc alături de 120.000 de sârbi din nordul provinciei. S-or fi declarat albanezii independenți. Au reușit ei să obțină sprijinul internațional pentru suveranitatea pe care și-au declarat-o în 2008, în baza dreptului la autodeterminare. Dar pacea n-au găsit-o. N-aveau cum. Pentru că Serbia (susținută de Rusia și de alte câteva state cu mișcări naționaliste pe teritoriile lor) a refuzat pur și simpli să recunoască micul stat albanezo-kosovar.
Pentru un regim sârb care soarbe cu nesaț ortodoxism putinist și a învățat mult de la experții în dezinformare de la Mosova, nimic nu-l aranjează când e la anaghie mai mult decât o diversiune naționalistă. Și nu e nimic mai simplu decât să se transforme nordul provinciei Kosovo într-un județ postcomunist Mureș și în scena unor altercații interetnice, numai bune de instrumentalizat cum a făcut regimul Iliescu la începutul anilor 90, spre a se instala cât mai solid la putere.
Politicienii de la Belgrad răspândesc în zonă vrajba interetnică până când, la cea mai mică scânteie, se aprinde un mare foc. Pe moment, regimul Vucici care-și ia lumina de la Kremlin, pare a miza ca Rusia înaintea invaziei în Ucraina, pe lașitatea liderilor apuseni și pe lipsa de dorință a Vestului de a se implica într-un nou și interminabil conflict local.
Dar comunitatea internațională nu își poate permite să fie cotată drept anemică și abulică. S-ar putea ca socoteala de acasă a lui Vucici să se dovedească precum cea a lui Putin din târgul ucrainean. Profund greșită.
2 gânduri despre „Ce se întâmplă în nordul provinciei Kosovo? Scenariul Târgu Mureș”