Cine te-a omorât Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu? (IV)

“Istoria este un coșmar din care încerc să mă trezesc”

Culianu l-a depășit intelectual și teoretic relativ rapid pe Mircea Eliade, mai ales după ce moartea l-a ”eliberat” în 1986 de umbra maestrului, a ”Profesorului”, cum i s-a spus și lui Nae Ionescu și discipolului său de la catedra de istorie a religiilor de la Chicago. Cartea sa despre dualism și gnoze, finalizată în acel an, avea să cunoască în ediția ulterioară, engleză, din 1990, o revoluționară răsturnare.

Culianu începuse atunci să avanseze rapid, prin studiul teoriilor cognitive, al dualismului și gnozelor, dincolo de istorie și antropologie culturală, spre orizontul unei veritabile ”mathesis universalis”, ca să vorbim prin recurs la un termen cartezian, utilizat și de către H.R. Patapievici în excelenta sa postfață la cartea lui Culianu, ”Gnozele dualiste ale Occidentului”.

Mai mult, pe unii trebuie să-i fi îngrijorat rău ideile sale. Care nu i-au interesat acut și constant doar pe studenții săi excelenți de felul lui Nathanael Deutsch, pe profesori eminenți din toată lumea ca româno-israelianul Moshe Idel, specialistul numărul 1 mondial în Cabala, pe care Culianu îl aprecia extraordinar, ori pe scriitori și dascăli universatari de anvergura prietenului său italian, Umberto Eco, autorul Pendulului lui Foucault.

Nu în ultimul rând securiștilor trecuți prin convulsia Revoluției tv li s-au părut cu siguranță alarmante în cel mai înalt grad nu doar articolele lui politice zdrobitoare pentru regimul ceaușist și cel postcomunist. Sau cele despre ”exegeza inversă” a Genezei și despre nihilismul conținut în respingerea inteligenței ecosistemice și principiului antropic. Pe care nu le înțelegeau, (deși dintr-o astfel de exegeză au apărut marxismul cu securismul lui, nazismul, orice formă occidentală de teroare totalitară), cum nu înțelegeau întru totul ce decurgea din ultimele lui teorii și practici. Dar tocmai incomprehesiunea și perplexitatea îi excedau, căci îi înfricoșau.

Depășea și insecuriza puternic lumea intelectuală a gândirii național-comuniste și implicațiile pentru ortodoxie a gândirii lui Culianu despre dualism și gnoză.

Panică în Securitatea rebotezată

Nu mai puțină alertă trebuie să fi stârnit între polițiștii politici învățătura sa despre dimensiunile de dincolo de cele patru clasice, despre jocurile minții intersectate de ”interacțiunea adesea tragică dintre jocurile minții și jocurile puterii”, meditațiile sale despre ”seturi de reguli” numite ”simple”, despre ”mecanisme de generare” și ”transformări morfodinamice ale sistemelor de gândire”.

Unele din aceste sintagme nu erau doar de natură să transceandă gândirea convențională a unui Mircea Eliade, a profesorilor și gânditorilor clasici. Se aflau și la distanță de kilometri, de capacitatea de comprehensiune a unor securiști a căror rațiune de a fi era să știe tot. Or, ei descoperau, înainte de panica iscată după niște ani de virtuțile magice ale ”flacării violet”, că nu știau nimic.

Ce se făceau ei, de vreme ce nu pricepeau geometria fractală care-l obseda pe Culianu? Ce se făceau dacă dușmanul României comuniste și iliescist-petre-roman-voican-caraman-rogojan-securiste avea dreptate să creadă că totul poate fi definit în termeni de ”mind game”, de joc al minții, iar mintea lui era mai tare, mai înțelegătoare, mai înțeleaptă, mai (aristotelician) inteligent activă decât a lor?

Ce se făceau ei dacă tocmai el, Culianu, era ariciul lui Isaiah Berlin, care descoperise acel mare lucru unic care este principiul unificator și salvator al culturii occidentale, iar acest principiu, concordant cu teza identității genetice a întregii culturi, nu îi conținea?

Ce se făceau, dacă mintea lui, dacă spațiul său mental devenise realmente conform concepției sale și dobândise mai mult adevăr, mai multă realitate, chiar decât lumea zisă ”reală”? Ce se făceau dacă se juca prea mult și reușea, cu mijloacele sale mentale, să-i elimine pe ei, torționarii surorii sale și a cumnatului său disident, Dan Petrescu, din realitatea pe care securiștii o transformaseră în coșmar pentru milioane de români?

Alarma trebuie că a ajuns la paroxism în Securitatea rebotezată, de vreme ce caracterul incontrolabil al lui Culianu, dat de incomprehensibilitatea ideilor lui, se agrava din unghiul ortodoxiștilor dornici să exorcizeze ”pericolul” culianist și disident pentru viitorul regimului de la București, prin cunoștințele sale oculte și prin aptitudinile sale de maestru al magiei.

E notoriu faptul că liderii regimurilor totalitare, inclusiv comuniste, și șefii polițiilor lor politice, erau fascinați și obsedați de parapsihologie. Stalin și-a întreținut propriul clarvăzător, în persoana hipnotizatorului și telepatului Wolf Messing. KGB-ul a creat un importat institut propriu de parapsihologie, pentru a combate dușmanul de clasă. Iar la București și la Sofia se mergea la ghicitoare și se jura pe flacăra violetă.

Dacă totul era un ”joc al minții”, dacă religia, știința și filosofia erau toate jocuri computaționale pe care Culianu le stăpânea net mai bine de cât securiștii (cu interesele lor invariabil oculte), ce l-ar fi putut împiedica să schimbe radical realitatea politică a anului 1991, de pildă punându-l pe rege pe tron, iar pe el însuși în funcția de premier, cum a sugerat în scrierile lui ideologul Vetrei, Ion Coja?

În foarte utila sa analiză a evoluției gândirii culianene, H.R.Patapievici, un gânditor asiduu urmărit și el, în epocă, de securistul numit ”Căpitanul Soare”, decelează, în ”ultimul Culianu”, reluarea ”în nume propriu”, de către Culianu, a pretențiilor ”de mare manipulator magic al lui Giordano Bruno din ”De vinculis in genere”, pe care le-a analizat ca scholar, în 1984”. Ce se făceau securiștii dacă succesorul lui Eliade chiar era un veritabil expert în manipulare magică?

Că asasinii lui Culianu erau foarte interesați în ce gândea se știe, ori se poate intui nu doar din maniera rituală în care a fost executat în toaletă, (un mod de a spune, între altele: iată realitatea pe care ai disprețuit-o și ”jocul” glontelui ”în mintea” ta) ci și din faptul că i s-a spart apartamentul și i s-au furat computerul și dischetele. Pe un spărgător de duzină, cele din urmă nu l-ar fi interesat.

Culmea e că, dacă, teoretic și intelectual, Culianu l-a depășit relativ iute și net, după 1986, greutatea incomensurabilă a autorității academice a lui Eliade și tenebrele bizarei sale umbre morale și politice – una îndesită de două ocultări sincrone și parțial congruente, ale biografiei eliadești, ca și ale istoriei României – aveau să continue să-l apese puternic, chiar și după moartea profesorului.

Iar Culianu nu era singurul lăsat, după moartea lui Eliade, într-o postură deloc de invidiat.

Profesorul Matei Călinescu, de la universitatea Bloomington, pe care, ca și pe Culianu, Eliade îl ajutase mult să prindă cheag peste ocean și să-și lanseze o foarte onorabilă carieră academică americană, simțea, ca și mai tânărul discipol din Chicago, sentimentul recunoștinței contracarând eforturile sale foarte stimabile de a căuta adevărul istoric al unei biografii pătate în interbelic. În tenebroșii ani ’30. Primordialul ”deceniu obsedant”.

Pe care anii ’50 aveau să-l reediteze sub un semn politic schimbat, sau aparent schimbat, hidosul comunism și securiștii lui torționari și asasini hrănindu-se plenar din ororile săvârșite de cuziști, legionari și antonescieni.

Matei Călinescu îi compară pe Joyce și pe Eliade (pe care-i vedea prin grila exilului), aducând în discuție nu doar insulele naționale din care proveneau, una maritimă, pentru prozatorul lui ”Ulise” alias Leopold Bloom, respectiv alta etnico-lingvistică pentru autorul Istoriei Religiilor.

Călinescu abordează noțiunea comună de ”teroare a istoriei”, dixit Eiade în ”Teroarea istoriei și destinul Romaniei”, și de ”coșmar” (joycian) al ”istoriei”. Or, spre deosebire de visătorul scriitorul irlandez, românul generase chiar, prin unele din articolele sale din anii ’30, teroarea invocată. O iscase într-o țară despre care Culianu îi spusese lui Matei Călinescu (și îl impresionase) că ”în România n-am aflat nimic despre România”. Aserțiune precedată de aproape la fel de tulburătoarea afirmație: ”Numai prin și pentru Eliade am aflat câte ceva despre România”.

– Va urma –