Puterea de a spune NU. Și Culianu: un subiect esențial pentru istoria românilor
Am început să scriu aceste pagini despre asasinarea lui Culianu în spiritul Hannei Arendt, ca să încerc să înțeleg ce s-a întâmplat în mai ’91 într-o toaletă a Universătiții din Chicago.
În timp ce găseam, citind și scriind, indicii tot mai numerose și mai convingătoare că putem elimina dintre ipoteze pe cea a unui asasinat pur gardist, m-am dumirit ce anume face subiecul Culianu nu doar important, ci de-a dreptul vital pentru elucidarea istoriei politice și culturale a românilor.
Moment capital pentru cel mai tenebros secol de istorie românească
Gânditorul ucis mișelește la 21 mai 1991 n-a fost perfect. Dar e și rămâne un reper esențial. A fost ucis la un an și cinci zile de la fatidica Duminică a Orbului și scrutinul care i-au consfințit la putere pe hoții revoluției românești. Asasinaseră aproape o mie de oameni după 22 decembrie 1990.
În urma lor se întinsese Revoluția și genunea celor 40 de ani de comunism, în care se născuse, crescuse și se formase Culianu. Cu doar câțiva ani înaintea nașterii sale se căscase abisul legionaro-antonescian, fascist și nazist, și omorul în masă fără egal al Holocaustului, al cărui martor și complice ideologic fusese mentorul său, Eliade.
Iar după moartea sa avea să se lățească, interminabilă, ca o eczemă, ca clepra și pelagra, tranziția criptocomunistă și securisto-cleptocrată, cu tot cu fascismul ei încriptat.
Moartea lui Culianu e, în acest sumbru tablou al unei îndelungate ierni totalitare, pictate de un Botticelli postmodern, pivotul istoriei moderne a românilor, iar gânditorul însuși – personajul axial.
Nu știu dacă mai are cineva răbdarea să citească aceste însemnări. Întreba recent, într-o publicație din Belgia, o gânditoare subtilă, de ce oare citim tot mai puțin, chiar când iubim cărțile. Ea amintea de Kafka, potrivit căruia o carte ar trebui să fie ”ca un topor care sparge marea înghețată din noi”.
Conform ei, citim prea puțin pentru că ”refuzăm să ne mai angajăm complet în ceva, oricât ar fi de efemer, căci ne dă senzația nedorită a continuității.” Cartea ”ne obligă să (ne) (în)frânăm, să ne privim în prezent, să prelungim răstimpul, în vreme ce noi preferăm vârtejul vitezei, al discontinuității, al frivolității”.
Sunt de acord cu aceste reflecții ale Margaretei Hanes, apărute în publicația belgiană le vif. Poate, însă, citim prea puțin și pentru că ne-am lăsat subjugați de imagini profane, iar fantezia ni s-a uscat, scheletul ei devenind la fel de solid ca marea înghețată a lui Kafka. Toporul a devenit bont. Dar și pentru că, tot discreditând relativist Cartea Cărților, imaginarul sacru ne ocolește și nu ne mai așteptăm ca vreo carte să ne mai ducă spre adevărul salvator la care aspirăm în secret. La ce bun să citim, dacă istoria ei lipsește, ne minte, devine, ca pentru Eliade, un coșmar, din care trebuie evadat ca să facem ”Nuntă în cer”, regăsind lumea eternă a unui mitologii cu valențe, chipurile, soteriologice. Or, eterna reîntoarcere (prin mit) nu e doar moartea istoriei. E și sfârșitul ”îndrăznelii ideilor care pot duce la viață”, ca să-l parafrazez pe Culianu din ”Păcatul împotriva spiritului”. În care gânditorul român notează: ”Stagnarea ideilor e o altă modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului”.
Din cauza aplecării sale spre ”Mitul eternei reîntoarceri”, cum i se intitulează una din memorabilele cărți, și în pofida creștinismului său mistic, Eliade a comis acest păcat, chiar dacă Nene n-a avut îndrăzneala să i-l reproșeze deschis.
Păcatul a constat din faptul că Eliade n-a avut curajul să spună NU seducției lui Nae Ionescu și Legiunii, pe care afirmă că s-ar fi amăgit s-o creadă o ”sectă mistică”, un ”semn al religiozității românilor” celor fără de sfinți proprii, deși era de fapt o ideologie politică, una totalitară, așa cum nici discipolii săi, Matei Călinescu și Culianu n-au avut mult timp forța de a spune NU ”amneziei” mentorului lor.
Eliade, recitit clement
Recitindu-l pe Eliade cu privirea blândă a admiratorului, a imigrantului recunoscător, asumându-și o ”încredere de principiu”, adoptată terapeutic, ca antidot la mefiența indusă de anii și deceniile de viață în comunism, ceea ce-i va sugera o înșelătoare ”hermeneutică a încrederii”, Matei Călinescu îi găsește maestrului circumstanțe atenuante. Nu-i vede persistența în eroare legionară în literatura scrisă înainte și după 1938 și după 23 august 1944, decât după acribice relecturi, parțial inspirate de Culianu și de informațiile tot mai substanțiale despre coșmarul trecutului eliadesc.
În Despre Ioan P.Culianu și Mircea Eliade îl compară pe cel din urmă, pe drept, cu alți giganți ai istoriei religiilor, ca Gershom Scholem, ca Jung și islamologul creștin, protestant, francez, Henry Corbin, trimițând la ceea ce i se pare a fi naționalismul tuturor. Dar abia în această târzie carte admite ceea ce se putea afla, ca profesor, din 1973, la o universitate americană, din fragmentele de jurnal al lui Mihail Sebastian publicate în Israel cu un an înainte, din cearta lui Scholem cu Jung și cu Eliade.
Pe cel din urmă, altfel decât pe Jung, Scholem nu l-a putut ierta pentru derapajul său fascist. Et pour cause. Diferența e că Jung, după cum scria Călinescu la începutul anilor 2000, a admis că ”a alunecat” (în timpul național-socialismului). Iar Eliade nu. Diferența e însă mai mare. Jung, un psihiatru genial, n-a fost liderul unei generații și a elitei. Iar în Elveția n-a avut loc un Holocaust. Nici Matei Călinescu, nici Ioan Petru Culianu n-au vrut să vadă ori să evidențieze, vreodată, public, în toată grozăvia lui nemachiată, oroarea trecutului legionar și antonescian românesc, cu tot cu aportul integral, necosmetizat și needulcorat, al maestrului lor. S-au mulțumit să admită doar subterfugiul amneziei, ambiguităților, neclarităților, subtilităților scrierilor lui.
Aceste subtilități și subterfugii i-au prostit pe mulți. Inclusiv pe lucidul Eugen Ionescu. Care, în 1945, îi scria lui Tudor Vianu că Mircea Eliade ”e un mare vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul Vulcănescu, și atâția alții (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu…” Totuși, după război, Ionescu a acceptat reîmprietenirea cu Eliade și s-a lăsat influențat în Oriflamme (din 1949) de ”Un om mare” o scriere în care, potrivit lui Culianu, Eliade îi ridică un monument șefului defunct al Legiunii, Corneliu Zelinschi Codreanu.
O disociere de catifea
Cu toate acestea, Culianu a început, din 1988, să se disocieze întrucâtva, dar încă voalat, de ”Mircea Eliade necunoscutul”, cum se intitulase monografia sa encomiastică din anii 1982-83. Poate și pentru că a luat, ca istoric, discretă distanță de ceea ce Matei Călinescu numește ”marile idei ale lui Eliade, între care posibilitatea unei fenomenologii istorice a sacrului”. Care, potrivit lui Culianu, ”nu rezistau prea bine noului climat intelectual din Occident, dominat de poststructuralism”.
Aproape simultan l-a ridicat pe scut pe Eugen ”Ionescu, mântuitorul”, cum l-a declarat Nene într-un articol, pentru că a avut puterea să spună NU ”salvaționismelor naționaliste”, legionarilor, lui Antonescu, apoi comuniștilor, când ceilalți ”români de seamă” ca Cioran și (dar numai prin inferență) Eliade au capotat în fața Conducătorilor și Căpitanilor.
Totuși, dixit Călineascu, ”în 1988-89 Culianu continua să-l venereze”. Iar Călinescu îl adula și la 10 ani de la dispariția oficială a comunismului, văzându-l, ”în ciuda derapajului său ideologic”, ca pe o ”icoană a împlinirilor, un geniu într-o constelație…transpolitică de români din țară și emigrație”.