Cine te-a omorât Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu? (VI)

Securitatea și despărțirea de Eliade. Care n-ar fi putut fi, în sine, mobilul crimei. Dar cea de Eminescu?

În ciuda venerației sale prelungite până la moarte, exprimate de proiecția culianiană a unui Mircea Eliade în postura de președinte postcomunist al României, imagine înlocuită în primăvara lui 1991 de cea a restaurației, era imposibil ca, în pofida raționalizărilor, subterfugiilor și astuției explicațiilor maestrului, Nene să nu-i vadă păcatul împotriva spiritului din articole ale anilor ’30. Totuși, poate și din considerație pentru Christinel, l-a ascuns, public, îndărătul unui voal gros.

Matei Călinescu sugerează o explicație aproape psihanalitică a modului în care Nene a acoperit, pudic, această năruire spirituală, despovărându-l pe Eliade de păcatul ”originar”, spre a i-l transfera lui Eminescu, devoalat de articolele politice ca șovin și antisemit. ”Conștient de la bun început de seducția intelectuală pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Eliade”, el (Culianu) descoperise ”rădăcinile gândirii eliadiene în ”ortodoxismul” poetului național.” Potrivit lui Culianu, ”Eliade era mult mai aproape de Eminescu decât de contemporanii săi”, aflăm de la Matei Călinescu.

Potrivit lui, ”Culianu își schimbase poziția față de ideologia lui Eminescu”, așa-zisul ”om deplin al culturii române”, după cum îl adulase, sub regim național-comunist, Noica). În Eminescu, Culianu vedea, ca și Eliade, de altfel, ”o anticipație până la identificare a ideologiei ultranaționalismului dintre cele două războaie mondiale: și, spre deosebire de Eliade, o anticipație chiar a național-comunismului ceaușist, renăscut monstruos în postcomunism”, scrie Matei Călinescu.

Publicistica lui Eliade era doldora de Eminescu, un simbol pentru naționaliștii fanatici devenit și în anii ’30 și în comunism și după Ceaușescu obiectul unei veritabile idolatrii. Culianu a scris articole despre poetul național, în care îl asemuia cu idolatrizatul Codreanu. Acele articole au fost cenzurate nu de comuniști, ci de intelectualii din exil. În necrologul lui Culianu din Agora, Dorin Tudoran se arată părăsit total de curajul din epoca Ceaușescu, dar mândru că, după cum îl citează Matei Călinescu, Nene Culianu îi trimisese, ”spre consultare – două texte despre Eminescu. Nimeni n-a îndrăznit să i le publice; n-am făcut-o nici eu.” Ca cenzor, Dorin Tudoran pretinde că Ioan Petru Culianu nu s-ar fi ”supărat de fel”. Realitatea e cu totul alta, de vreme ce Tudoran admite că, apoi, Culianu a vorbit cu el ”despre aceste tabuuri” de care ”nereușind să ne eliberăm.., liber cu adevărat nu va fi spiritul nostru”. Or, spre deosebire de al lui Tudoran, al lui Culianu chiar liber era.

Gnoză, antisemitism, totalitarism

În ultimele sale articole politice, Culianu l-a descoperit ca reper pe Elie Wiesel. Nene a înțeles cu aproape un deceniu și jumătate înainte ca România să-și asume oficial Holocaustul românesc, că Auschwitzul e un hiat moral, o discontinuitate fundamentală, o genune spărgând continuumul civilizației occidentale. Jalnica elită românească era departe de această înțelepciune, după cum avea să reiasă din tromba atacurilor furibunde, lansate după moartea lui Culianu, asupra lui Norman Manea și a excelentului său eseu despre Eliade apărut în New Republic, sub titlul ”Felix Culpa”, prima lucrare românească realmente critică la adresa textelor eliadiene.

Studiul gnozei, descoperirea exegezei negative a textului biblic, în special dar nu numai al Genezei, aflat la baza gnozelor și al rolului lor în filosofia modernă de la Hegel și Marx încoace și, deci, și în ideologiile totalitare, l-au condus pe Culianu nu doar spre Hans Jonas, Eric Voegelin și Jacob Taubes ci l-au apropiat și de o intuiție cheie. Cea a antisemitismului și a originii urii împotriva evreilor ca exegeză biblică negativă de tip dualist, gnostic, marxist, nazist, legionar, totalitar.

Dar pe Eliade Culianu a continuat să-l absolve de culpa de antisemitism. Astfel, disocierea parțială de Eliade a lui Culianu rămas prea voalată ca să poată suscita scandalizarea legionarilor.

Astfel, disocierea parțială de Eliade a lui Culianu rămas prea voalată ca să poată suscita scandalizarea legionarilor. Nu e clar dacă, în schimb, nu i-au inflamat articolele despre Eminescu care n-au mai apărut în tipăriturile exilului, dar despre care e probabil să se fi aflat. Chiar și așa, e dificil de presupus că s-ar fi putut da un ordin de asasinat pentru niște idei nepublicate.

Incomparabil mai plauzibil e, în schimb, că l-a omorât facțiunea naționalistă a securiștilor.

Într-un interviu acordat Gabrielei Adameșteanu pentru ”22” cu foarte puțin timp înainte de a fi asasinat, Culianu caracterizează situația din România, una cu atât mai alarmantă cu cât era la un an de la diversiunea de la Târgu Mureș care a resuscitat poliția politică național-comunistă așa:

I.P.C.: ”Deci vrei să spui că pentru ce se întâmplă în România nu trebuie să acuzăm K.G.B.-ul, ci Securitatea. Da, asta aşa este. Numai că Securitatea e atât de mare şi atât de proastă încât eu nu văd ce…

G.A.: Matei Călinescu spunea că Securitatea controlează acum doar părţi, nu mai controlează întregul societăţii.

I.P.C.: Are dreptate. Numai că Securitatea creează diversiuni, domină politica naţionalistă, domină Vatra Românească, domină mijloacele de comunicare. Şi are o putere de influenţă extraordinară. Ei pot mereu spune: „În fond noi am făcut-o şi de aceea nu puteţi ridica nici o pretenţie. Acum îmi dau seama de ce România Mare poate să sprijine aceeaşi teză ca mine, dar cu concluzii total opuse.

G.A.: De aceea se încearcă reabilitarea „bunei noastre Securităţi”, care ne-a scăpat de Ceauşescu.

I.P.C.: Deci acum cineva trebuie să vă scape de Securitate.

G.A.: Ai un scenariu?

I.P.C.: Vom trăi şi vom vedea…S-ar putea ca totuşi până la urmă raţiunile de ordin economic să primeze.”

Acest răspuns evaziv la întrebarea dacă el, Nene, are un scenariu, coroborat cu articolele din Scoptofilia reiterându-i încă mult dinainte de decembrie 89 corectitudinea predicțiilor politice și documentându-i ceea ce n-avea cum să nu pară drept ”clarviziune” ocultiștilor din Securitate – acea ”elită pe dos, satanică”, după cum a numit-o el, trebuie ca i-a pecetluit irevocabil soarta.

Șefii poliției secrete care, potrivit lui, ”concurează astăzi nu numai la premiul pentru cel mai bestial serviciu secret din lume, dar şi la acela mult râvnit de cel mai stupid serviciu de aşa-zisă inteligenţă din univers”, s-au simțit atinși mortal în propriul complex de inferioritate, alimentat de faptul că nu l-au înțeles, pur și simplu, pe ”ultimul Culianu”. Era pentru ei un magician prea subtil, conceptual prea avansat, un diagnostician politic prea exact, prea tulburător ancorat în științe cognitive de care ei habar n-aveau, și se dovedise în repetate rânduri un observator prea mobil, de vreme ce în câteva luni s-a convertit la monarhism, ca să-i facă față altfel decât suprimându-l.

S-a spus truismul potrivit căruia ”Iliescu n-a fost Ceaușescu”, și aberația potrivit căreia securiștii din SRI și SIE n-ar fi fost aceiași polițiști politici ceaușiști. Or, erau aceiași. Numai că sub Iliescu s-au dovedit net mai cruzi și sângeroși decât anterior. O particularitate a revoluției române o probează. Debarcarea lui Ceaușescu a făcut de şapte ori mai puţini morţi decât aducerea la putere a noii echipe de fripturiști și nomenclaturişti. Care mai de care mai hulpavi. Și mai asasini.
Vanitoși peste măsură cum erau, securiștii și slugile lor turnătoare și ”prostocroniste” din elită și serviciile de ”intelligence” s-au simțit cu siguranță extrem de ofensați și de oțărâți de faptul că un profesor american de notorietatea și prestigiul lui Culianu afirma,”fără nicio ezitare, că România se află pe locul întâi în ce privește prostia Inteligenței sale”. Iată ce-l deosebea pe Culianu de alți opozanți ai regimului Iliescu. Le ținea proștilor din elite oglinda, să se descopere. Rostea ferm și tranșant, necruțător și pe înțelesul tuturor, adevăruri dintre cele mai dureroase.

Dar nimic nu e probabil să-i fi îngrozit pe mai-marii regimului și Securității mai mult decât apropierea rapidă și radicală de regele Mihai a unui intelectual extrem de influent în Statele Unite în capitale vesteuropene și în medii internaționale ca Nene Culianu.

Un asasinat de felul celui căruia i-a căzut victimă Culianu nu elimina doar un adversar redutabil, potențial extrem de periculos, într-o epocă în care Securitatea tocmai se reinventa și avea mare nevoie de tăcerea exilului, spre a-și putea escamota în liniște crimele împotriva unui popor român prea obidit ca să-nțeleagă ce se întâmplă, înainte să se reimpună legi ale cenzurii. Avea nevoie de muțenia sau bunăvoința disidenților plecați și cu poziții în state influente ca SUA și Germania. La Culianu, spre deosebire de foști disidenți ridicați rapid în funcții ministeriale, știau că nu le vor afla.

Judecarea intertextuală a epocii, în configurarea ei socială, economică, filosofică și politică, precum și antecedentele în materie de asasinate comandate sau comise de oamenii departamentului pentru ”lichidări” al poliției politice comuniste, e neverosimil să dea alt rezultat decât arătatul cu degetul spre Securitate. Și anume spre partea ei gardistă, ”prostocronistă”, cum a i-a clasificat Nene pe intelectualii și pe clericii ortodoxiști și protocroniști (național-comuniști, deci, în opinia lui, fasciști) în iulie 1990, în Lumea Liberă.

Era un document al clarității morale care distingea net între Adevăr și Minciună, Bine și Rău, Dumnezeu și Biserică (în formula ei colaboraționistă, cea la lucru azi în Rusia, de partea unui genocid), între trecut al mistificării și între viitor de luptă împotriva ei, între românii victimizați și între Securitatea cu mineri care-i victimiza.

Și care a repreluat puterea după diversiunea sângeroasă de la Târgu Mureș. Mi-e foarte greu sau imposibil să-mi imaginez că oamenii lui Iulian Vlad și inșii de sub pulpana unui legionar-oligarh-ceaușist, sau cei de la Vatra Românească, România Mare et eiusdem farinae ar putea fi scoși din cauză. Sau ar fi fost străini de asasinarea lui Culianu, celebrată aproape imediat după ce a avut loc de un scabros articol tipărit în mizeria publicistică securist-naționalistă numită România Mare.

Să nu uităm că asasinatul a fost executat profesionist, nepasional, cu un glonte fatal, tras expert în ceafă, când victima se afla la toaletă, într-o manieră ritualică, înjositoare, o imagine trădând ura, frica și ranchiuna din glasul securistului-șef complexat, când omul din ”Secan” al dictatorului Jormaniei, Gologan, iar apoi al înlocuitorului său, Bostan, i-a ordonat asasinului plătit omorul.