(Despre Barbie, barbiturice și propagandă totalitară)
Pe vremuri, perplecșii se făceau luntre și punte și se duceau la Oracolul din Delphi ca să li se ghicească viitorul.
Templul era dedicat zeului luminii, Apollo, dar clienții, pentru că deși erau tratați decent, asta erau pentru mai-marii locului, clienți, mai degrabă decât oameni credincioși, plecau de-acolo de regulă nedumeriți și întunericiți.
Îi înnebunea Pythia, marea preoteasă a locului și încarnarea matriarhatului elen: timp de o mie de ani, afirmă istoricii, bărbații au tăcut în fața încarnărilor feminine ale Pythiei, preoteasa Geei și a lui Apollo. I-au ascultat și înghițit fumurile toxice și aberațiile, așa cum unii pupă azi sfintele moaște. Și cu egal folos. Iar afacerea s-a dovedit rentabilă la culme.
Templul din Delphi
Tot mereu distrus și reconstruit pe locul în care zeul luminii, copil, ar fi ucis un ditai șarpele, un balaur, o anacondă, un bazilisc, care s-ar fi prăbușit, generând un hău din care ieșeau gazele care ar fi inspirat-o pe Phytia, templul nu te mințea din capul locului. Dimpotrivă.
La intrare, avea bunul simț de a te întâmpina cu invitația de ”a te cunoaște pe tine însuți”. Apoi se recomanda ”să eviți orice exces”. Iar pe un perete al lăcașului era scrisă prima literă din cuvântul semitic desemnându-l pe D-zeu.
Dar la final venea minciuna. Care, totuși, era nebuloasă. Era spusă atât de sibilinic și de convingător, încât la Delphi nu se prea ducea lipsă de clienți influenți, de felul episcopului Mache alias Teodosie de Tomis, despre care se afirmă că a căzut în timpurile noastre pe mâna unei Pythii moderne ca madam Aneta Badiu. Care, fără vina ei desigur, îmi amintește de vremuri trecute. Și foarte violente.
Ocultism și totalitarism
Prin anii 30, muzele hitleriștilor din societatea Thule îi semănau leit lui Carin Göring, nevasta grăsanului mareșal al aerului, sub Hitler, zisă ”muza naziștilor”. Carin se dădea în vânt după magie, mituri și legende nordice, ca și pentru farmece germanice.
Și securiștii ceaușiști, ori turnătorii și adulatorii lor, gen Vadim, sfătuit și el, din plin, de doamna vrăjitoare-consilier-diplomatic-SIE erau obsedați nu doar de de uneltiri, ci și de vrăji, misticism, magie, farmece, blesteme și descântece.
Mă mir? Defel. Așa cum am mai scris într-un text despre asasinarea istoricului religiilor, Ioan Petru Culianu, polițiile politice totalitare sunt, prin definiție, mari școli de ocultism, teozofie și magie neagră. Iar mai-marii acestor regimuri, se abțin rar de la ispita de a fi adepți convinși ai ghicitorilor în cafea, ai dătătorilor în bobi, chiromanților, necromanților, astrologilor și falșilor profeți. De care e doldora pe net. Or, acestea fiind spuse, să consemnăm că, din păcate, mulți cred că fetițelor postmoderne le e barată, în genere, calea spre o frumoasă carieră de Pythia la templul din Delphi. Și că le sunt deschise cu totul alte ascensiuni promițătoare.
Nimic mai fals. Dovadă stau nenumăratele Mame Omida ale timpurilor noastre. Ori influensărițele cu aplomb și nuri, cu limbă de asprimea doamnei Budeanu și formele irezistibile și multiplu operate ale surorilor Kardashian, ale căror fulminante cariere și număr de followeri ar face-o pe biata Pythia (și chiar și pe unele vrăjitoare cu câte 350.000 de urmăritori pe Instagram) să-și plângă de milă preț de câteva secole. Dacă nu chiar timp de un mileniu.
”Barbie”, societatea și educația fetițelor noastre
Ce le ajută pe fete să urce vertiginos pe scara succesului și să-i cucerească vârful în doi timpi și trei mișcări? Onlyfans?
O societate care a înlocuit adevărul cu relativismul, pe D-zeu cu zeii și confundă valorile cu gheboșarea exhibiționismului, cu superficialitatea, ignoranța, superbia, kitschul, ghicitul în Tarot, glorificarea răului, Apoi, joaca intensă cu păpușile Barbie și Ken. Mai ales Barbie.
Și, de acum încolo, filmul omonim. Meseria m-a obligat să-l urmez pe Ben Shapiro și să-mi dedic și eu, ba nu, să-mi rup niște prețioase ceasuri din viață acestei incredibil de toxice producții, despre care am scris și repet că e o ”schemă de spălare pe creier a prostimii prin prostie, care a scos în weekend sume record din buzunarele cinefililor dornici de o doză de stupizenie la pătrat”. Și că nu e chiar tot ce se petrece pe lume.
Or, pentru multe copile a fost, este și va mai fi. Iar mesajul principal al acestui film este că am trăi, chipurile, într-o lume patriarhală, ai cărei bărbații, dacă sunt masculini, sunt ”toxici”. Înțelepciunea s-ar fi parcat la feministe, transgendere și lesbiene, joaca, familia tradițională și mariajul n-ar face doi bani, iar istoria, experiența, tradiția și cultura nu există ori sunt rele.
Sunt fie nule, fie rețete ale ”înșelării” femeilor, astfel încât să perpetueze, la cererea bărbaților, această lume ”numai bună de distrus” prin segregarea sexelor. Diferența față de narativul nazist al segregării raselor e minimă. Pentru că rezultatul final e cel propovăduit de toate extremele politice: anihilarea acestei lumi.
Confecționarea dibace a unei pelicule deosebit de proaste
Iar filmul nu e doar rău făcut. E și abil. E șmecher. E viclean. Ademenește nu doar prin corectitudine politică servită cu toptanul, ci și prin mesajul ei contrar, isteț împachetat, ca să nu poată fi folosit împotriva peliculei, dar să mobilizeze și păturile ostile mișcării woke.
Atrage apoi prin simplismul conspiraționismului, prin impulsul său anti-patriarhal pe care-l propune în loc de teorie, ca și prin voyeurism și apel la nostalgia copilăriilor anilor 90, ori la romantismul din clasica epocă a unui Hollywood producând monștri sacri pe bandă rulantă. Și le mai dă și proștilor iremediabili senzația că ar fi înțeles politic ceva.
La urma urmei, prea puțin înțeleg subversiunea teribilă care are loc prin propagarea virulentă, ca unică alternativă viabilă, a vieții de ”single”, deși natura nu l-a ”făcut” pe om să se însingureze.
Totuși, Barbie ne învață altceva. Căci e expresia unei civilizații occidentale care a produs atâta prosperitate, încât să-i dea omului până și posibilitatea de a-și ignora propria natură. Și de a o silui. Încât nu e de mirare că iscusitul agitprop cinematografic a strâns, deși e o imensă netrebnicie, un miliard de dolari în mai puțin de trei săptămâni în care a rulat.
În banii ăștia a îndoctrinat, spre bucuria influensărițelor zilelor noastre, copilele generației X,Y,Z, mămicile și actualele sau viitoarele lor fiice. Pentru această îndoctrinare, realizatorii programului de spălare cu barbiturice filmice a creierelor postmoderne au cules ropote de aplauze la extrema stângă a spectrului politic, dând, evident, o abundență de idei bune și radicalei drepte identitare.
Căci ambele extreme trăiesc din progresism și din îngropatul valorilor de bun simț, din înhumatul aspirațiilor spirituale, al decenței, din nimicitul adevărului, din bătaia de joc la adresa tradițiilor și obiceiurilor culturale bune, al logicii raționale și al instituției familiei.
În fapt, filmul Barbie, în sine, n-ar însemna mai nimic, dacă n-ar fi asaltul generalizat al extremelor politice, al noilor religii seculare, al ideologiilor totalitare asupra civilizației iudeo-creștine, căreia i se taie pilonii și i se surpă instituțiile centrale: familia, religiile, tradițiile, educația, arta și cultura, așa cum li se interzice sexelor cooperarea, marca principală a societății civilizate.
Așa se distruge și democrația. Care nu poate exista fără cooperare, fără încrederea care o face posibilă și fără națiuni. Care nu pot exista fără familii sau un sens spiritual. Și care nu pot exista fără reproducția asigurată de tați și de mame.
Dar să nu mi se spună că nu s-a înregistrat un amplu ”progres” de la Pythia la Dana Budeanu și de la Geea la Barbie, Kim Kardashian și Aneta Badiu.
La Pythia măcar inițial se afirma adevărul, când se pășea în incinta stabilimentului de deasupra găurii șarpelui mitic. La Barbie e altfel. Păpușa-barbiturice ca păpușa, insultată și suprasolicitată ca instrument ”capitalist” și ”fascist”. Dar în filmul omonim adevărul chiar nu mai are loc, de vreme ce producătorii lui îl inventează de la un cap la altul.
Pare totuși un frumos ”progres”. Simțitor. Fermecător. Promițător.
– Va urma –
”Influensărul” pe post de zeu fals și minciunile sale mortale (I)
Ne-au orientat cândva proorocii. Apoi înțelepții și operele lor. Sola scriptura. Orientează-te, orientați-vă în funcție de poruncile lui Dumnezeu, așa cum sunt ele articulate în Biblie. ”Sola scriptura” e principiul care, de bine de rău, i-a condus pe protestanți…
Cine-i Doamna?
Rad si acum dupa 5 minute. Nu va suparati pe mine. Sunt mai mitocan.
Adevăruil e că pe măsură ce selecția naturala s-a mai înmuiat numărul exemplarelor degenerate ce izbutesc să supraviețuiască a crescut binișor.😂 E ceva inevitabil.
Întotdeauna se va găsi ceva sau cineva care să fascineze exemplarele mai prăpădite ale speciei. ergo cineva sau ceva după care să se ia turma. Și uite așa a (re)apărut acum mai bine de un secol noțiunea de „fan” – creatură lipsită de personalitate și realizări, complet inadecvată supraviețuirii într-un mediu concurențial dar care de regulă o duce binișor într-o societate prosperă și tolerantă. Lusării care își găsesc un sens al existenței în adorarea fanatică a lusărului ceva mai puțin lusăr care s-a ajuns prin jocul hazardului.
Fanii au dispărut odată cu prăbușirea imperiului roman în vest și a celui bizantin în est. Confruntările în hipodrom, teatru sau circ între „fani” duceau adesea la tulburări publice serioase cu morți și răniți. Însă Europa de după colapsul imperial era mult prea săracă ca să-și mai permită existența fanilor. A avut nevoie de secole bune ca să iasă din foame și să poate plăti atât divertismentul la scară industrială cât și ducerea în cârcă a degeneraților.
Existența lor e până la urmă un semn indubitabil al succesului societății noastre, așa cum deșeurile sunt de fapt o măsură a prosperității. 🤣
Sarumana!