Despre Mungiu, Fjord, pedeapsa cu bătaia. Și decreștinarea Europei

Se găsesc în istorie cineaști mari și abrazivi, cu propensiunea de a fi duri cu actorii – sau cu actrițele – și să nu-i menajeze nici pe critici, care nu prea le înțelegeau geniul.

Mă gândesc la Orson Welles, la Stanley Kubrick, la Polanski, la Hitchock, la William Friedkin, la Coppola, Cameron și la Akiro Kurosawa. Și mă gândesc la Cristian Mungiu. Care mi-a interzis, ca blogger efuziunea pregătită pentru succesul sau uriaș de la Cannes.

Căci autorul ”Fjordului” a spus că ”nu-l interesează niciun comentariu de la nimeni care n-a văzut filmul. Gura închisă. Da? Deci, până nu vezi filmul, taci din gură”.

N-o să-l ascult, evident, in toto, deși Mungiu are dreptate. N-am văzut filmul, ceea ce mă determină să nu-l discut. Mă voi rezuma să abordez subiectul sensibil al peliculei sale. Despre care scriu de mai bine de un deceniu. Și despre reacția la premierea ei.

M-a interesat să parcurg ecourile și cronicile publicate rapid în Apus. De ”specialiștii” presei mainstream. Îndeosebi a celor germani și anglo-saxoni, covârșiți, mulți, de variante de ideologie a stângii, căreia nu i-au căzut bine deloc nici filmul, nici anterioarele verdicte ale jurisprudenței UE la adresa statului norvegian și a inchiziției sale pentru părinți. Numite, dacă nu mă înșel, Barneveret.

Antecedente personale

Mi-am permis să critic dur această instituție, în repetate rânduri, din 2016 încoace. Cum se poate lesne reconstrui prin căutari pe ”goagăle”. Când, consternat de tupeul cu care niște autorități norvegiene stupefiant de obtuze și de crude le-au furat copiii unei familii creștine, suspectate de a-i molesta, nu doar și nu atât pentru că i-au bănuit pe părinți că-și bat și maltratează fata, cât pentru că nu le convenea credința lor, scriam¹ despre Norvegia: nici ”în era despărţirii de biserici, statul nu e D-zeu. Să nu se conceapă, cu superbie, ca mesia ori stat salvaţionist, ca măsură a tuturor lucrurilor, ca să nu derapeze, generând interminabilul coşmar al lumilor întoarse pe dos”. 

Mai notam în același an, în alt articol publicat la DW, ca și cel dintâi, apărut și la Adevărul: ”în litigiul iscat de tratamentul, în aparenţă crunt, aplicat familiei Bodnariu, am auzit oameni de bine, câtuşi de puţin obscurantişti, antidemocraţi, ori antioccidentali, încercând să ia apărarea statului norvegian prin recurs la bilanţul excelent al statului scandinav în materie de drepturi ale omului. Or, acest bilanţ e la fel de puţin un argument valabil, precum e execrabila situaţie a violenţei în multe familii româneşti.

În chestiune nu e statistica maltratărilor. Fiindcă şi cea mai avansată ţară poate sări calul. În chestiune e lipsa revoltătoare de transparenţă şi de control democratic grevând criterii prea frivole şi proceduri de confiscare de copii amintind de ale unor regimuri totalitare. Iar aceste criterii şi proceduri au fost asumate de un stat, ori de o instanţă sancţionată de stat, amestecându-se excesiv de brutal în domeniul fin, psihologic şi cultural delicat şi juridic complex al drepturilor copiilor şi părinţilor”.

Să revenim la reacțiile presei după al doilea mare premiu obținut de Mungiu la Cannes

Toți cronicarii consemnează, la unison, că juriul celei de-a 79-a ediții a Festivalului de la Cannes a decernat Palme d’Or peliculei ”Fjord”, realizată de regizorul român Cristian Mungiu, care triumfă pentru a doua oară, după ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, din 2007. Film pe care l-am văzut și l-am considerat foarte valoros și în sine, dar și politic, ca sentință cinematografică pronunțată ceaușismului și ca rechizitoriu anti-comunist.

Până aici – toate bune. La fel este că mulți consemnează că ”Fjord” e ”expresia unui angajament împotriva radicalismului”. S-a mai amintit cumva „à la une”, în reacție la noua peliculă semnată de Mungiu și premiată la Cannes, că regizorul a declarat că, turnând-o, ”și-a asumat riscul de a spune cu voce tare” chestii pe care le știm, dar nu prea îndrăznim să le comentăm public. Șocante toate astea nu-s. Șocant e, mai degrabă, ce nu s-a spus. Ori s-a articulat și rarissim, și, uneori involuntar, strâmb și dezinformator. Sau ticălos.

Nu, nu m-a zguduit aparenta ignoranță a cronicarilor care au trecut in corpore sub tăcere că filmografia lui Mungiu sugerează un regizor cu o evidentă vocație libertară și antitotalitară.

Nu e, pe de altă parte, scuzabil, că prea puțini i-au văzut primul film pentru care i s-a decernat Palme d’Or, dar comentează totuși ultima sa peliculă premiată, deși n-au vizionat-o nici pe ea. Dar se poartă. Și se plagiază. Trăiască Inteligența Artificială. Memoria a devenit în actualele condiții un bun extrem de prețios. În era rețelelor sociale, neuitarea, un asset prețios, ne cam lasă. Mai ales când nu ne convine să ne amintim.

Ziarului britanic de extremă stânga, The Guardian, nu i-a convenit defel nici să-și amintească, nici filmul lui Mungiu. I s-a părut că apără ”fundamentalism creștin” iar juriul de la Cannes ar fi greșit grav, decernându-i premiul cel mare pentru că ar fi fost ”sub presiune”.  Nu e clar a cui. Pesemne, mai știi, a evreilor ”care conduc lumea”. Frapant și șocant în raport cu ce mă aștept eu să fi primit răspuns în filmul lui Mungiu e lipsa cronicarilor apuseni ai peliculei care să se exprime natural și să afișeze o raportare firească vizavi de subiectul creștinismului, situat la baza pățaniilor familiei Bodnariu (și a altor victimele ale unor instituții de ”protecție a copiilor de tip Barneveret) studiate de ”Fjord”.

Cheia chestiunii

În mod vădit, în Vest nu se mai poate vorbi destins, empatic sau măcar neutru despre creștinism și valori creștine. Despre ele – tăcere. Simpla lor menționare fie și doar echidistantă ori politicoasă, în presă, e tabu. Permis e disprețul, înjurătura, stropșirea și cârtirea. Admise mai sunt deriziunea, înjosirea, blestemul. E voie doar, de la poliția gândirii, să se vorbească pudic, în final de comentariu, despre ”conflicte culturale”. Atât. În rest, dacă nu se poate ocoli subiectul, se recurge la epitete dure, abrazive, rebarbative. La atenționări și avertismente verbale. ”Atenție, câmp minat! E vorba de ”fundamentaliști”. Of, da, dacă insiști: ”de creștini fundamentaliști. De sectanți. De religioși fanatici. De habotnici. Care ar aplica pedepse corporale copiilor în deplin acord cu Biblia”.

În niciun caz de ”credincioși”. Evitând religiosul, chiar și publiciștii germani și anglo-saxoni cinstiți au preferat să analizeze semnificațiile sociale ale peliculei pentru meditația asupra stării în care se află societățile declarate cândva ”deschise”. Care s-au polarizat și radicalizat, dezumanizându-se, în timp ce trâmbițează la tot pasul că ar susține ”incluziunea”, ”empatia”, ”toleranța”, drepturile omului”, etc. Răstimp în care, din aceste societăți, omenia tinde să dispară complet. Și o dată cu ea, se evacuează din cetate și cele două religii de la temelia culturii și valorilor europene și occidentale. Care au început să deranjeze, într-o lume în care credințele tradiționale sunt înlocuite de ideologii și sisteme totalitare, respectiv de religii seculare-substitut, cu pretenția de a reprezenta ”progresul”, ”binele” și ”ordinea internațională bazată pe reguli”, amenințate. Chipurile de ”sioniști”. Și de ”Trump”.

Dar nu sunt eu prea sever? Și cum s-a metamorfozat statul post-creștin?

Nu sunt eu prea sever cu sistemul scandinav și german de protecție a copiilor pe care le-am criticat ca jurnalist la Deutsche Welle? Nimic nu condamnă mai justificat cruzimea de tip totalitar a acestor sisteme ca faptul că, după confiscarea lor, copiui n-au fost lăsați împreună cu surorile și cu frații lor, deși Barneveret și statul norvegian se băteau cu pumnii în piept că ar fi avut în vedere ”binele copiilor și al familiei”. De ce atunci n-au fost lăsați împreună?

Pentru că statul postcreștin a devenit anti-creștin. Pentru că extrema stângă aflată la cârma elitelor apusene pare în luptă deschisă cu religia creștină. Nu doar cu evreii. Spre deosebire de religia musulmană, despre care să te ferească Cerul să pronunți vreo critică, oricât de justificată. De pildă în legătură cu antisemitismul islamic. În răspăr cu imigranții și clanurile lor orientale, familia creștină trebuie parcă destructurată în toate celulele și ramurile în care supraviețuiește. Și pentru ca nimic din tradițiile religioase ale familiei să nu ”riște” să supraviețuiască, trebuie despărțiți și frații.

Ne aflăm aici în plină proiecție a răului atribuit altora, nevinovați. Și într-un iliberalism vest-european nedeclarat, dar mai pur și mai dur decât cel care s-a dovedit părelnic, al fostului premier maghiar Viktor Orban. Care-și propusese să apere de amenințări vesteuropene tot mai brutale familia, națiunea și religiile lumii iudeo-creștine.

---

1. Petre M. Iancu 13 ianuarie 2016, Deutsche Welle – Statul mesianic, copiii şi coşmarul lumii întoarse pe dos ↩︎

---

Ți-a plăcut acest text? Ne poți oferi sprijinul tău printr-o donație. Îți mulțumim!