La mulți ani America! Dar care Americă? Și de ce?

La mulți ani Americii declarației de independență și ce-a mai rămas azi din ea. De 4 iulie, ziua independenței americane, în fapt de ziua independenței tuturor, în lume, îmi doresc o Americă liberă de iluzii și independentă de ispita izolaționismului, dar nu și de visul american.

Cum ar fi o Americă liberă de iluzii? Ar iubi adevărul și nu s-ar mai complace în relativismul care deschide poarta bunului plac, a arbitrarului, abuzului și samavolniciei.

Ar fi dreaptă. Deci puternică

Ar fi puternică și acasă, și în lume. Ca superputere, și-ar regăsi și smerenia, și interesul propriu, legitim. Și-ar pune sub control egocentrismul, procurându-și generozitatea de a-i ajuta pe alții să-și dobândească ori să-și redobândească libertatea. Ar fi capabilă să reziste nihilismului și extremismelor, întrucât s-ar avea bine deopotrivă cu legile lui Dumnezeu și legile Naturii, pe care le invocă, în primul ei paragraf, Declarația de Independență.  

Această Americă (1) ar înțelege, iar, că ”oamenii sunt creați egali” cu adevărat, astfel încât negrii nu valorează mai mult decât albii, sau invers, și nici homosexualii mai mult decât heterosexualii. Sau invers.

Ar ști că ”toți au fost înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi, între care dreptul la viață, la libertate și căutarea fericirii” și că, ”pentru asigurarea acestor drepturi, se instituie guverne care-și derivă puterea de la consimțământul guvernaților”. Iar nu de la profesorii universitari marxiști, care stăruie să o exercite ei, prin spălări de creier în numele ”mai binelui” progresist, al distrugerii Americii drepturilor și libertăților individuale și a capitalismului.

Ar fi o țară în care legile și instituțiile sunt respectate, iar tentativele de politizare a justiției comise de stânga în special sub regimul Biden, dimpreună cu transformarea presei și rețelelor sociale în fițuici de agitprop woke, ar fi virtual imposibile, căci ar fi prompt și sever pedepsite. Această Americă ar fi la adăpost de tentația de a le da altora lecții, cât timp ea însăși nu se mai arată în stare, ca de la conflictul din Vietnam încoace, să câștige războaie.

Când va redeveni în stare să câștige războaie?

Când nu le va mai întrerupe prematur din amăgiri progresiste și iluzia că inamicii mortali, a căror rațiune de a fi e ”moarte Americii” și ”moarte Israelului,” aliatul său oriental principal, ar fi nu dușmani, ci ”parteneri rezonabili” de discuții și negocieri cu care se semnează acorduri și tratate, cu încredere deplină în loialitatea lor.  

Când se vor spulbera aceste iluzii? Când stânga extremistă nu va mai câștiga alegeri la New York și în California, presa rinocerizată nu se va mai vinde, murind din lipsă de cititori, iar școlile de elită vor fi fost temeinic epurate de profesori progresiști, antisemiți, antiamericani.

Când curajul va reveni între virtuțile de frunte, iar cultura victimologiei ar sucomba, fiind înlocuită de o societate a demnității, a onoarei și prețuirii vieții. Când meritocrația va fi fost restaurată. Când generozitatea SUA se va extinde asupra popoarelor și culturilor care nu și-au scos la mezat demnitatea și libertatea, nu le confundă cu antiamericanismul și nu mai acceptă uzurparea puterii de către tirani criminali și sângeroși ca Hitler, Stalin, Putin, Khamenei, Xi, Kim Iong Un și atâția alții, eiusdem farinae.

Aceste popoare, nu în ultimul rând europene, dar și asiatice, există. Și abia așteaptă să se elibereze cu sprijinul Americii. În ea speră ele. În America liberă din nou. Nădăjduiesc în ea căci, în virtutea redobândirii independenței și înțelepciunii ei, această Americă (nu cea sinucigașă, antiamericană) va înțelege că nici pe glob sfera politică nu poate divorța definitiv de etică, așa cum nu poate nici acasă, în Statele Unite. Și că în lumea nolens volens globalizată, un far al libertății, precum cel american, nu se poate deroba de răspunderea de a-i ajuta pe alții, de pildă pe ucraineni, să și-o recucerească pe a lor, decât cu prețul vânzării libertății și sufletului propriu.

Or, ar fi ultimul lucru pe care să-l dorească ori să-l merite americanii, care și-au vărsat sângele în repetate rânduri, spre a elibera națiuni și continente: să-și vândă sufletul. Sau libertatea.

Doamne ajută poporului american și lumii libere!

––– Note––-

(1) Mai pot iubi America? Mai pot. Și avem toți motive să-i dorim succes. De ce? Pentru că fără America și concepția ei despre independența proprie, libertatea nu se prea descurcă în mari părți ale lumii. Or, sub Trump, SUA nu sunt, din păcate, America lui Reagan. Ceea ce nu înseamnă că au dreptate cei care, în demența și anistoricitatea lor, pun semn de egalitate între Hitler, Stalin, Putin, Khamenei, Xi, pe de o parte, și Trump pe de alta. Asemenea comparații iresponsabile calcă în picioare memoria victimelor tiraniilor totalitare. Îi omoară pe oameni, dacă s-ar putea spune așa, din nou. Și pregătesc terenul viitorului regim totalitar de extremă stânga. În plus, pe moment, americanii au motive să fie mândri de țara proprie pentru că, încurajați de distrugerea de către Israel a apărării antiaeriene a Iranului, piloții SUA au distrus instalațiile nucleare ale regimului islamist Khamenei, poate cea mai amplă amenințare la adresa păcii lumii. Influența lui Trump în lumea arabă și islamică e, pe moment, atât de mare, încât, în Orientul Apropiat, China și Rusia au pierdut clar bătălia pentru influență purtată cu Statele Unite.