Brânză bună în burduf de câine? La plecarea lui Michael Madsen

E ceva încântător în unii actori americani. O naturalețe, un aer firesc, o simplitate și o puritate combinate cu forță și autoritate naturală, care lipsesc adesea, în combinația asta, celor mai mulți din net mai complicații și mai cerebralii lor colegi europeni.

Mi-a amintit de însușirile speciale ale unor actori americani dispariția prematură a lui Michael Madsen. Fusese unul din actorii-fetiș ai poate celui mai mare regizor din toate timpurile, alături, după mine, de cineaști ca Steven Spielberg, Kurosawa, Billy Wilder, Bergman, Coppola, Scorsese, Stanley Kubrick, Hitchcock, Roman Polanski, Wajda, Milos Forman, Krzysztof Kieślowski, Tarkovski, John Sturges, Orson Welles, Eisenstein, Fellini, Passolini, Sergio Leone, Joel Coen, John Ford, Ridley Scott, David Lean și Sam Peckinpah.

Le au sau le-au avut, între alții, în zisa combinație, Buster Keaton, James Dean, James Stewart, Gary Cooper și John Wayne. Dispun sau au dispus de ele Kirk Douglas, Steve Mc Queen, Humphrey Bogart, Burt Lancaster, Marlon Brando, Paul Newman, Dustin Hoffman, John Goodman, Samuel Jackson, Gregory Peck, Clark Gable, Anthony Quinn, Henry Fonda, Spencer Tracy, Tommy Lee Jones, Harvey Keitel, Will Smith, Tom Hanks, John Travolta, John Voight, Anthony Hopkins, Sidney Poitier, Harrison Ford.

Puțini europeni sau latino-americani complicați li s-au putut alătura colegilor lor nord-americani fără să pălească, alături de ei. Un Christoph Waltz de pildă. Un Benicio Del Toro. Un Sean Connery. Și alții.

Există actori (americani, europeni, hispanici, asiatici, africani sau australieni), la fel de buni sau chiar mai buni decât cei enumerați? Există. Dar sunt sau erau mult mai complicați. De pildă Gene Hackman, Johnny Depp, Kevin Spacey, Joaquin Phoenix, Christian Bale, Matthew McConaughey, Colin Firth,  Ralph Fiennes, Javier Bardem, Heath Ledger, Jeremy Irons și Michael Douglas. De pildă Ben Kingsley, Christopher Walken, Leonardo DiCaprio, Philip Hoffman și Russel Crowe. Sau Peter O’Toole, Jeff Bridges, Sean Penn, Robin Williams. Și lista nu se poate încheia fără Al Pacino, Anthony Hopkins, Denzel Washington, Jack Nicholson și Daniel Day-Lewis. Între alții.

Pus aproape invariabil să joace roluri de dur, Madsen îi lovea pe cinefili în plex, de îndată ce i se ivea figura de antierou pe marele ecran: apariția lui garanta din capul locului și mai mereu violențe și brutalități ieșite din comun. Dar, sub bagheta unui regizor precum Quentin Tarantino, ele n-au părut sau nu s-au dovedit mai niciodată gratuite, lipsite de o noimă estetică, superfluu, sau izvorând din pură răutate și sadism.

Erau, evident, și explorări ale potențialul malign al omului occidental, schițe și studii ale rezervelor de sălbăticie, de bărbăție, de temeritate, de gangsterism și de barbarie ale civilizației. Erau explorări atât de plauzibile încât m-a șocat, cumva, subita dispariție din viață a lui Michael Madsen. Cumva, mi se părea că încarnează răul și violența prea adecvat ca să i se dea voie să iasă din scenă cu una cu două. Uite că, totuși, i s-a dat.

În fapt, cum l-a caracterizat colegul său din Reservoir Dogs, Harvey Keitel, Madsen era, în sinea lui, dar și în fapt, un poet. Încă un prematur plecat ”poet american”. Așa l-a zugrăvit și sora sa, Virginia. Fusese, cum s-ar spune, o variantă de ”brânză bună în burduf de câine”. Chiar scria poezii. Și erau chiar bune. Până și Denis Hopper, neuitatul Easy Rider,  le aprecia, potrivit propriei exegeze, mai mult decât On the Road, capodopera regelui literaturii beat, Jack Kerouac.

Ar fi fost bine ca Madsen să fie mai selectiv cu multe din proiectele cinematografice pe care le-a acceptat. Și, poate, să i se dea șansa de a fi în filme și altceva decât ultimativul dur, deși, în această calitate, i-a putut lăsa în urmă, într-o peliculă ca Donnie Brasco, pe niște giganți ai cinema-ului ca Al Pacino și Johnny Depp, cum justa observa Wieland Freund în ”Die Welt”.

Neuitat rămâne el, evident, ca ”Mr Blonde” din ”Reservoir Dogs“. Sau ca Budd, în Kill Bill“. Ori în partitura sa din ”The Hateful Eight”.

În toate aceste filme și în alte câteva, Madsen a reușit să-și dea  măsura ajutat nu doar de talent, ci și de scenarii și creații regizorale realmente excelente.

Paradoxul aparent e că, la masa lui virtual interminabilă de roluri de dur și la aerul său de autoritate naturală, i-a lipsit în viață, prea frecvent, ca soț și ca tată, tocmai puterea. Puterea veritabilă a bărbatului adevărat.

Puterea de a se stăpâni și de a-și controla patimile. De prea multe ori s-a confruntat cu episoade de violență domestică, și-a băut mințile, ori le-a expediat în delir prin intermediul drogurilor.

Cu toate acestea, a plecat, în mod regretabil, mult prea devreme.

Drum bun, Michael Madsen. Cinemaul e fără tine mult mai sărac.