Antisionism la nivel înalt. Și cum își justifică antisemitul ura pe evrei

Fac mari eforturi să nu-i desconsider pe ignoranții, șmecherii, superiorii, snobii și ticăloșii, care propun, de sus, de la mare înălțime, echivalențe morale intenabile. De pildă cele între evrei și teroriști, între israelieni și islamiști, între oameni care se apără, ucigând deliberat doar combatanți și cei care-i atacă spre a-i lichida cu mic cu mare.

Bâlciul echidistanței

Ce vedem la acești influenceri perturbați de o concepție foarte selectivă a realității, în care evreii sunt percepuți drept câh, dar știu că e câh să-și recunoască percepția, așa că și-o cosmetizează cu mare grijă, reproducând-o prin citarea altora? Ce descoperim la publiciști, care discută abundent conflictul din Gaza, dându-se mari, deși nu știu multe despre el, pentru că ar fi, chipurile, ”echidistanți” și ar trata egal taberele beligerante, prezentate ca și cum ar fi o apă și-un pământ, când de fapt comentatorii cu pricina sunt jalnic de părtinitori?

Descoperim că nu le pasă ori că nu realizează, că a păstra echidistanța între o democrație liberală supusă atacului genocidar și o tabără liberticidă, totalitară, teroristă, e ca și cum ai pune semnul egal între fierbinte și glacial. Sau între Ceaușescu, Hitler, Antonescu și Codreanu, pe de o parte, și Reagan, Maggie Thatcher, De Gaulle, Churchill, sau Roosevelt pe de alta. Că e o ticăloșie la fel de mare cu a nu ști care e diferența dintre a omorî cu toporul, din lăcomie, o bătrână că Aliona Ivanovna, față de a te apăra, ca Siegfried, de un dragon care și-a ucis, tot din lăcomie, propriul tată, ca Fafnir.

O preopinentă își prezenta cele câteva călătorii efectuate în Țara Sfântă și prezumtivele ei discuții cu ”oficiali” din ambele părți, cu ”moderați, radicalizați, stânga, dreapta, religioși, laici”, etc, etc, ca pe un soi de garanție că ar ști despre ce e vorba în conflictul dintre Israel și teroriștii islamiști arabi, cărora, habarnistă, le spune: ”Palestina”. Apoi își articula verdictul – nu foarte îndepărtat de adevăr, dar transportând o mega-minciună – verdict, potrivit căruia obstacolele cheie ar rezida în ”capetele” oamenilor din cele două tabere beligerante. Ceea ce ar fi fost just, dacă nu conținea mega-minciuna, împachetată în mini-adevăr și anume că problema este ura. Care era prezentată, fals, ca fiind reciprocă.

De parcă partea israeliană n-ar fi dovedit de enșpe mii de ori că nu e animată de ură.

De parcă conducerile comunității evreiești iar apoi ale statului evreu n-ar fi oferit de cinci ori la rând, în istorie, la adăpost de orice ură, propuneri de pace părții arabe, prin care să se mai edifice, pe lângă Iordania, un al doilea stat palestinian alături de cel, omologat de ONU, evreiesc.

Or, de cinci ori la rând, evreii au fost refuzați, iar Hamas, cu care se poartă actualul război, a preluat în Carta islamistă proprie, de la teroriștii arabi anteriori, de obediență comunistă, revendicarea nimicirii complete a statului israelian. Acestea sunt faptele.

Irelevanța faptelor pentru antisemiți

Dar antisemiților le poți flutura și-un tramvai. Ei vor trece mereu, nonșalant, peste fapte. Și peste lipsa urii evreiești și propunerile de pace israeliene, spre a prezenta ambele părți ca echivalente și afectate în aceeași măsură de ”ură”.

Sidonia Bogdan e autoarea multor texte despre evrei sau israelieni. ”Nu va exista niciun fel de liniște acolo, indiferent de presiunea internațională, până nu vor exista campanii serioase la firul ierbii ca acești oameni să învețe să nu se mai urască,” scrie ea, sugerând, fals, că ambele părți s-ar urî la fel și cu aceeași virulență.

De parcă evreii i-ar fi masacrat pe sătenii din Gaza cu sutele, la 7 octombrie 2023. De parcă nu 3.000 de teroriști islamiști, însoțiți de angajați UNRWA și de civili din fâșia din care evreii se auto-evacuaseră complet cu 20 de ani înainte, au invadat subit și fără vreo provocare teritoriul israelian. De parcă n-au făcut-o spre a decapita, viola, tortura și arde oameni de vii, răpind 250, într-un atentat depășind de 12 ori, proporțional, mega-atentatul din SUA de la 9/11, și spre a declanșa un război căruia agresorii i-ar putea pune capăt oricând, eliberându-și ostaticii și depunând armele.   

Preopinenta mai evocă ”o sută de ani de conflict”, apoi ”răni generaționale și traume transmise din familie în familie”, ca să bată în final câmpii, mămoasă, despre necesitatea împăcării și ce și-ar fi ”făcut unii altora”, sugerând, iar, echivalența morală dintre agresori și agresați. De parcă ura pe evrei și antisemitismul ultimelor două milenii, cel creștin, cel musulman, cel exportat de naziști, ca și cel răspândit de kaghebiști n-ar fi jucat vreun rol în conflictul din Orientul Apropiat. Ori în masacrul islamist care a demarat conflictul actual, la 7 octombrie 2023. Și ca și cum evreii nu i-ar fi acceptat demonstrabil pe arabi în regiune (documentându-și lipsa de ură în varii acorduri de pace), spre deosebire de Hamas, care-și clamează deschis intenția de a-i lichida pe evrei.

Așa se perpetuează acest conflict. Prin ignorarea faptelor relevante. Prin propagandă, alimentată de părelnice ”dovezi”, care se dovedesc, de regulă, false. Ca imaginile de copii aparent înfometați, care se dovedesc bolnavi, genetic, de paralizie cerebrală. Ori prin fotografii contrafăcute, sau scoase abuziv din context. Prin sugestii, sintagme și contextualizări antisemite. Se minte, nu arareori, prin false echivalențe morale. Care nu li s-ar aplica niciodată, bunăoară, campaniilor antiteroriste anglo-americane. Se perorează despre presupuse ”spirale ale violențelor”, ”răzbunări”, instincte ”vetero-testamentare” ,”ură mutuală”, ”poftă de violență” și câte și mai câte, întru relativizarea și acoperirea crimelor teroriste ale taberei agresoare. Și în scopul culpabilizării aberante și nedrepte a celeilalte. A celei evreiești.

Limbajul urii și natura abstractă a evreilor urâți

De asemenea intoxicări verbale, retorici falsificatoare, contextualizări relativizante, de asemenea normalizări și promovări, prin sugestionare, a urii pe evrei sunt pline textele intelectualității de stânga, ale elitelor universitare, ale artiștilor, influencer-ilor și dascălilor europeni de bună purtare evreiască.

Porția lor zilnică de intoxicare ne explică infatigabil de ce ar fi chipurile rău numai patriotismul evreiesc, numit sionism, prin ce ar păcătui religia sau naționalitatea evreilor, de ce e veșnic criticabil și demonizabil guvernul israelian chiar și când nu e, de ce e condamnabil statul sau poporul israelian, iar alții nu, sau net mai puțin.

Luate la bani mărunți, mai toate acuzele anti-israeliene, inclusiv cele ascunse sub apeluri chipurile umaniste și impulsuri fals pacifiste ori mascate de manifestări împăciuitoriste, au un substrat polemic anti-evreiesc legat de vechi dușmănii și dispute antisemite. În care evreii nu sunt oameni și nu sunt reali, ci mărimi abstracte. Unele chipurile ”vindicative, ranchiunoase și pline de ură, lacome, belicoase, mincinoase și nedrepte”.

Cu un asemenea popor (imaginar și abstract) statul evreu e zugrăvit ca bazându-se pe furt, pe violență, pe tâlhărie, pe colonialism și, deci, ca neavând, pasămite, dreptul de a exista.

Cauza crucială a urii

Pentru antisemiții care nu se vor antisemiți și pentru cei ce se afirmă credincioși, dar și pentru agnostici și atei, lupta de autoapărare a israelienilor se cere demonizată și osândită ca ticăloasă și nedreaptă.

Altfel, succesul ei și al vieții economice, științifice și culturale a statului sionist e teologic, istoric, militar și politologic inexplicabil.

Nu trebuiau evreii să dispară după prima venire și înaintea parusiei? N-au fost ei înlocuiți de ”adevăratul” Israel? Nu sunt ei, chipurile, ”vinovați” de ”ucisul de copii” pentru ”sângele” lor? Dar de ”otrăvitul de fântâni”? Cum să triumfe politic și militar tocmai ”ei”, în condițiile justiției imanente și transcendente?

Manevre și manipulări

Nu toți antisemiții își afișează ura deschis. Cei cultivați, mai ales când sunt de stânga, se manifestă – cât pot – controlat și elegant, aparent rațional, cu regrete și pachete de argumente. Înainte de a deraia.

Ce nu înțeleg mulți preopinenți antisemiți e că, oricât de sofisticat s-ar ivi în peisaj,  ura lor pe evrei e o boală psihică și nervoasă care se manifestă irepresibil în structura manifestărilor și limbajului lor, ori de câte ori abordează teme legate de iudaism. Incomprehensibil le e și faptul că nu se pot abține să le abordeze.

Ceea ce explică frecvența cu totul ieșită din comun cu care programe de știri, de pildă ale postului național german, DLF, includ în buletine complet dezechilibrate un covârșitor număr de subiecte legate de evrei și israelieni, deși ignoră adesea cu indiferență masacre și genocide reale, nu imaginare, petrecute în regiune, dar fără participare evreiască sau israeliană. De pildă în Sudan, Congo, Nigeria. Sau în Siria, împotriva druzilor, în Irak, contra yazizilor, în Turcia, împotriva kurzilor.

Incontrolabilul afect

Și tot așa se explică uriașa implicare personală și cantitatea complet nejustificată de emotivitate intensă, inclusă în dezbatere. Care, însoțite de părelnice ”griji” privind ”pacea lumii”, nu se regăsesc decât când în cauză sunt antisemiții care se exprimă, dar niciodată când tot ei își dau cu părerea despre conflicte fără participare evreiască, mai toate cotate, în acest din urmă caz, ca nepericuloase.

În acest context, cum relevă Monika Schwarz-Friesel și Jehuda Reinharz în ”Limbajul urii pe evrei în secolul al XXI-lea”, Israelul devine un soi de ”evreu colectiv”. A demoniza acest stat servește drept canalizare a antisemitismului. Israelului i se atribuie tot ceea ce antisemiții le-ar face, potrivit cărții lui Vasili Grossman, ”Viață și Destin”, evreilor. ”Spune-mi de ce-i acuzi pe evrei și am să-ți spun de ce anume ești vinovat”, scria Grossman în opera sa monumentală.

Potrivit căreia ”antisemitismul nu e niciodată un țel, ci, întotdeauna, un mijloc, oglindind eșecurile unor indivizi, structuri sociale, sisteme de stat”.

Înseamnă toate acestea că guvernul, că statul evreu ar fi dincolo de orice critică? Defel. E la fel de criticabil ca orice alt stat și ca orice alt guvern care trece prin încercări similare.

Dar Israelul e acuzat complet aiurea de violență pasămite ”disproporționată”, de ”înfometare deliberată” a populației din Gaza, de ”crime în masă, de apartheid, genocid, asasinate, masacre, cruzime incomprehensibilă”, etc, etc.

În contextul imaginarelor acuze, i se atribuie statului evreu o ură inexistentă, dar menită să justifice vrăjmășia antisemitului: ”abia după crimele în masă comise în Gaza am început să înțeleg ura pe evrei”,  scria unul dintre ei, refuzându-le categoric, cu maximă cruzime, empatia evreilor demonizați de el. Empatie rezervată exclusiv teroriștilor.

Potrivit cercetătorilor, e remarcabilă și obsesia cu care antisemiții încearcă să-și argumenteze și să-și fundamenteze pseudo-rațional ura, recurgând în acest scop la prejudecăți proprii luate drept ”fapte”, fără să poate evita, prin utilizarea lor, concluzii paralogice, falacioase.

(LE) Cum nu mai puțin memorabilă e rapiditatea cu care profesori și savanți altminteri cu multă știință de carte și capacități de gândire rațională, cu idei coerente și temeinic argumentate, eșuează jalnic în lipsă de logică, în contradicții flagrante și discurs aberant, ori de câte ori vine vorba de evrei și ei își devoalează, fără să vrea, antisemitismul.