Profil antisemit. Când ura pe evrei orbește lideri, ziariști, creștini, atei

Antisemitismul este o bubă mare la cap. Una infecțioasă. Teoria conspirației al cărei sâmbure e ura pe evrei e nu doar cea mai veche din lume, ci și o psihoză extrem de versatilă. Când e alimentată din mai multe direcții, ca acum, contaminează rapid multă lume și modifică treptat politici raționale. Care devin iraționale.

Premierul britanic, Starmer, un lider de stânga aflat sub presiunea extremei marxiste, anti-evreiești, din propriul său partid, din care ample segmente depind de bunăvoința și de voturile electoratului musulman imigrat, a anunțat o posibilă recunoaștere a statului palestinian în septembrie, la Adunarea Generală a ONU, dacă…Dacă Israelul nu ameliorează substanțial nivelul de trai al palestinienilor din Gaza. Or, e grotesc să condiționezi recunoașterea unui (nou) stat palestinian (pe lângă cel iordanian) de nivelul de trai al locuitorilor săi. Și încă de un nivel de trai modificat și ameliorat nu de ei înșiși, ci de vecinii pe care i-au atacat, invadat, masacrat, cărora le-au violat, torturat, decapitat și ars de vii, împușcat și înjunghiat cu sutele mamele și copiii și cărora le-au răpit cu sutele cetățenii, cotropiți dis de dimineața, pe când dormeau pașnic în paturile din satele lor, într-o zi de mare sărbătoare religioasă evreiască.

Nu mai puțin absurd e să afirmi că ”nu trebuie răsplătit terorismul”, cum a spus Starmer, dar să-l răsplătești concomitent prin recunoașterea unui stat palestinian.

Foamete în Gaza?

Ori, cum făcea ziarista Magda Grădinaru, să elogiezi anunțul Franței, Canadei și Marii Britanii de a ”recunoaște statul” cu pricina, pe baza unui imaginar ”refuz” israelian ”de a permite acces umanitar pe scară largă”. Refuz care, potrivit ziaristei de la Spotmedia ar ”reflecta”, chipurile ”o strategie militară dură, combinată cu o agendă politică internă radicalizată”.

Grădinaru de la Spotmedia dezinforma, la 31 iulie, cu această afirmație, (ori vorbind de ”imagini ale înfometării greu de acceptat” care însă, în realitate, nu există, după știința mea, dincolo de cele despre care New York Times a admis că sunt false, admisiune ignorată de către ziaristă) deși era clar de mult că Israelul permite un larg acces umanitar în Gaza.

Cum era clar de mult că ONU a lăsat mii de camioane cu alimente să putrezească în soare, pe partea palestiniană a punctului de tranzit de la Kerem Shalom. Ori că Hamas jefuiește, cum au admis până și Națiunile Unite, aproape 90% din camioanele cu alimente. Și că statul evreu nu s-a mulțumit să susțină Fundația Umanitară pentru Gaza în efortul distribuirii de alimente, ci a invitat și restul statelor lumii să se alăture celor arabe care au lansat un pod aerian spre a ajuta la hrănirea populației din fâșie.

Înseamnă toate acestea că populația din Gaza n-ar suferi?

Defel. Dar suferințele oamenilor din Gaza sunt, dincolo de cele inevitabile ale oricărui război, de două feluri. Sunt provocate și întreținute de Hamas.

Care, după ce a declanșat actualul război prin masacrul de la 7 octombrie 2023, îl poartă ascunzându-se în spatele civililor, refuză să pună capăt războiului prin eliberarea de ostatici, prin dezarmare și plecarea leadershipului terorist în exil și mizează strategic pe numere de morți palestinieni cât mai mari, care să amplifice presiunile politice occidentale pe statul evreu, astfel încât să ducă la izolarea și îngenuncherea lui.

Pe de o parte. Iar pe de alta, sunt iscate de înșiși locuitorii din Gaza. Care au ales liber Hamas, în alegerile din 2006, după evacuarea fâșiei de către toți evreii și israelienii, și n-au reușit, de atunci, încoace, să debarce propria guvernare teroristă, belicoasă, agresivă și totalitară.

Hrănirea inamicului

Sigur, ”de flămânzește vrăjmașul tău, dă-i să mănânce pâine și dacă e însetat adapă-l cu apă”, afirmă Biblia (evreiască), în Pilde 25/21. Dar în istoria războaielor n-a procedat așa nici un stat. Și nicio armată. A acționat astfel doar statul evreu modern. În Gaza.

Nici americanii, nici britanicii nu i-au hrănit pe nemți, pe japonezi, sau pe arabii din Mosul în timpul campaniei antiteroriste așa cum îi alimentează Israelul pe palestinienii din Gaza. Nicio armată n-a introdus, în timpul operațiunilor militare împotriva inamicilor, ”ciocănitul pe acoperiș”, menit să avertizeze din timp populația civilă din teatrul de război, în limba ei maternă, arabă, să părăsească zona luptelor, punându-se la adăpost de bombe și de foc încrucișat. Ceea ce a facut ca raportul dintre civilii si combatantii islamisti ucisi sa fie de 2/1, cel mai uman din istoria razboaielor urbane, de gherila si antiteroriste.

Și niciodată nu s-a întâmplat în istoria războaielor moderne, ca toate statele vecine să-și închidă, ca Egiptul, granițele pentru refugiații civili generați de conflictul militar, fără să fie supuse presiunilor lumii civilizate, ale ONU, ale societăților civile.

Iraționalitatea idolatriei. Și antisemitismului

Toate acestea sunt fapte și procese rațional inteligibile și istoric fundamentate. Dar antisemitismul nu e rațional. Nu e mai rațional decât parte din populația ieșită din robia egipteană, care, în timp ce legiuitorul primea Decalogul pe Muntele Sinai din mâna lui Dumnezeu, îl obliga pe fratele conducătorului, Aron, să-i confecționeze vițelul de aur, iar marele preot spera că va amâna momentul până la revenirea lui Moise de pe munte, întrucât le ceruse fetelor, femeilor și băieților să-și smulgă cerceii de aur din urechi, ca să producă idolul cu ei. Ar fi fost rațional ca fetele și femeile să renunțe, de durere, la acest gest, ori să-l amâne. Dar pofta idolatriei e ca antisemitismul. Copleșitoare și covârșitoare.

Reclamă urgență maximă. La fel ca acum, când multora le pare urgent să salveze Hamas de înfrângere. Ca nu cumva să câștige statul evreu. Ca nu cumva să se impună Israelul. Ca nu cumva să învingă poporul lui Dumnezeu. Și, bineînțeles, din unghiul extremei stângi, atee, ca nu cumva să aibă câștig de cauză ”ideologia mesianică și teritorială” a celor care consideră întregul ”Eretz Israel” (pământul biblic al Israelului) ca având ”o valoare sacră și non-negociabilă pentru evrei”.

Dacă așa stăteau lucrurile, se mai făceau Acordurile de la Oslo? Păcile cu Egiptul, Iordania și celelalte state arabe?

Iată despre ce e vorba, de fapt. Iată ce-are loc când mulți musulmani, atei, agnostici, oameni de stânga și extremă stânga, precum și unii credincioși creștini, (cei care, în contra Epistolei către Romani (9-11), mai cotizează încă, fie conștient, fie inconștient, la teologia înlocuirii evreilor, respinsă de Biserica Catolică prin Nostra Aetate), pun umărul la demonizarea Israelului. Sau îi aplică statului evreu standarde duble, îl delegitimează și cer desființarea lui.

Sau chiar acționează pentru ea.

Când e admisă criticarea Israelului fără fie antisemită?

Când e bazată pe fapte, pe eventuale erori guvernamentale argumentabile, iar nu pe demonizarea statului evreu și pe iertarea de păcate a vecinilor și inamicilor lui.

Când are loc demonizarea și iertarea de păcate a tuturor celorlalți?

De pildă când islamiștii regimului jihadist de la Damasc dezlănțuie epurări etnice și un genocid împotriva druzilor, Israelul e singura țară care sare în ajutorul minorității etnice și religioase druze, exterminate de teroriști, dar statul evreu e demonizat că i-ar folosi pe druzii apărați de Ierusalim ca pe un presupus ”cal troian” pentru cuceritul Siriei. Când se afirmă că statul evreu n-ar avea un motiv serios pentru războiul din Gaza. În fapt, e, din punct de vedere al numărului victimelor atentatelor teroriste de la 9/11 si 7/10 raportat la totalul celor doua populații, de 12 ori mai serios decât mobilul declanșator al războaielor din Afganistan și Irak.

Antisemitismul rezidă și în evidențierea Israelului într-o manieră care să-l izoleze în concertul națiunilor, care să-i răpească legitimitatea, care să interzică doar evreilor dreptul la autodeterminare națională și la un stat propriu. Și care să militeze, în cele din urmă, pentru desființarea lui. De pildă pe ideea că poporul evreu n-ar fi ce este: un popor. Că ar fi, chipurile, ”doar” o religie. Că ar da dovadă de barbarie și și-ar pedepsi inamicul ”colectiv”, când, de fapt, se comportă mai uman în război decât orice alt stat inclusiv democratic, modern. Sau că ar fi un stat ”colonist”, care le-ar lua teritoriul altora. În realitate, nu există stat arab sau creștin care să nu fi fost rezultatul unei colonizări. N-a existat niciodată un stat palestinian arab. Palestina e numele antisemit dat Iudeii de către romani, spre a-i pedepsi pe evrei pentru răzvrătirea lor.

Realități irefutabile. Contestate, irațional, de unii antisemiți

Iar iudeii și israeliții trăiesc în Iudeea și Israel fără întrerupere de aproximativ 3000 de ani, Țara Sfântă fiind a evreilor, cum admit Coranul și nu puțini musulmani, arabi, ba chiar și unii palestinieni contemporani.

În timp ce din Gaza, teritoriu care n-a fost transformat de stăpânii săi egipteni (până în 1967) în ”stat palestinian”, a fost evacuată în 2005, de către Israel, întreaga populație evreiască și armata israeliană, fâșia devenind așa cum cer naziștii, islamiștii, naționaliștii palestinieni și extremiștii de stânga de pretutindeni: ”judenrein și judenfrei”, se afirmă, contrafactual, că fâșia ar fi fost ”ocupată”. Și că ”rezistența” exercitată de teroriștii islamiști (edulcorați ca ”militanți”, combatanți” și ”grupări armate”) ar fi, chipurile ” legitimă”.

Minciuni peste minciuni. Tone de mituri, de mistificări, de minciuni.

Antisemitismul s-a decomplexat, s-a normalizat, a intrat în mainstream, smintește lideri politici, ziariști, filosofi, istorici inclusiv evrei urându-se pe sine și israelieni de extremă stânga. Deloc de mirare că-i infectează și pe mulți oameni de rând. Care nu înțeleg că izolarea și dezumanizarea evreilor și a statului evreu, pe drumul demolării Vestului, a lumii libere, a democrațiilor liberale, va fi rapid urmată de marginalizarea și desființarea altora.

A ateilor, a progresiștilor, a stângii. Și, nu în ultimul rând a creștinilor.