Am citit la un comentator român specialist în cultura elină și studii iudaice un text mai vechi, în care preopinentul exalta politeismul, sugerându-l ca fiind mai adecvat democrației decât monoteismul. Dacă aș fi fost creștin m-aș fi crucit. Nu prea știu democrații autentice din afara lumii iudeo-creștine. Sau care să nu fie inspirate de cele din lumea iudeo-creștină.
Dar nu s-a născut democrația la Atena? La greci n-a fost decât o tiranie a majorității.
Am scris frecvent despre Decalog, pentru că situația critică a democrațiilor noastre, în lume, îmi pare a avea o strânsă legătură cu raportarea noastră defectuoasă la poruncile pe care le conține.
În context, s-a pus întrebarea: de ce s-a autodefinit Dumnezeu cum a făcut-o, la Revelația Sinaitică? De ce nu în calitatea sa de Creator al universului?
Dar ce s-a întâmplat în fața acestui Munte al lui Dumnezeu, unde Creatorul însuși a vorbit poporului, iar marele profet, Moise, a pogorât cu tablele Legii?
Mi s-a mai pus întrebarea: de ce s-a revelat Cel Sfânt, binecuvântat fie numele Său, poporului evreu aici, în Sinai, după scoaterea lui din robia egipteană, iar nu în Țara Făgăduinței?
În Exodul/Ieșirea 20,2, Creatorul se definește astfel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.
S-au scris biblioteci despre acest moment cheie pentru omenire, de vreme ce, atunci, umanitatea s-a îmbogățit cu darul ei neprețuit, care sunt ”Cele 10 Porunci”. Deși comandamentele sunt împărțite diferit, de varii denominațiuni, ele spun, în esență:
”Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău/Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești/ Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui/Adu-ți aminte de Shabat (ziua de odihnă), ca s-o sfințești/Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău/Să nu asasinezi/Să nu comiți adulter/Să nu furi/Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău/Să nu râvnești casa aproapelui tău…nevasta aproapelui tău… robul lui…roaba lui…boul lui…măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”.
Nu convine oricui acest catalog. Unii vor să mintă și să fure. Alții să preacurvească. Ori să verse sânge. Multora nu le place deismul. Alții nu acceptă teismul, care, spre deosebire de prima concepție, una raționalist-iluministă, admite intervenția Domnului în istorie.
La Sinai, potrivit Bibliei, pentru credincioși cuvânt divin, Dumnezeu s-a revelat poporului Său proaspăt izbăvit de sclavie. Și s-a definit nu drept Creatorul cerului și pământului, ci în calitatea sa de Mântuitor din robia egipteană. De ce? Răspunsul scurt: pentru că marea istorie începe aici și acum. Iar istoria e un spațiu al libertății. Dar e și o declarație de dragoste. Și o promisiune de viitor: cel care te salvează ia asupra sa misiunea de a-ți fi mereu, la greu, alături (1).
Să consemnăm că aceasta e prima și unica revelație petrecută în fața unui popor întreg. De toate celelalte au beneficiat oameni, profeți, grupuri mici.
Ne aflăm la începutul istoriei. Iar transcendența irumpe în imanență spre a se lega personal și misterios -cu dragoste eternă- de oameni și de o colectivitate, al căror periplu, ca oameni liberi, abia începe. Un periplu care, cum s-a văzut în episodul luptei evreilor conduși de Iisus Navi cu agresorii amaleciți, începuse deja să fie anevoios.
În acest moment, El cere poporului Său încuviințarea primirii Învățăturii și Legii pe care urma s-o dăruiască. Dar n-ar fi fost de așteptat ca în acest solemn moment Dumnezeu să Se definească pe cât posibil majestuos, ca Unul care a durat Cerul și Pământul?
Tradiția evreiască afirmă (între altele în Avot) că la baza creației au fost ”10 cuvinte”. Tot 10 cuvinte (dibrot) sunt numite în originalul ebraic cele 10 porunci. Relația e clară. Dar există și un raport de progres, de la inferior la superior?
Creația însăși conține un progres. Abia în a 6-a zi apare Adam, ”coroana creației”. Pare că Dumnezeu și l-a dorit pe om ca partener al Creației. Și acesta e și scopul Revelației Sinaitice, care marchează un vădit progres față de Geneză. Căci abia aici se realizează un nou legământ, evident mai larg și de mare viitor, după cele cu Noe și Avraam. De această dată, legământul cu un popor întreg.
Unul menit să fie ”de preoți” și să răspândească lumină în lume. Sursa ei? Un cod de întrebuințare detaliat. Îndeplinirea poruncilor. Care conferă, între altele, viață.
Dar asumarea lor cere libertatea celui care le asumă. La fel, parteneriatul dintre D-zeu și poporul Său, ale cărui părți componente și al cărui colectiv național le vor lua asupra lor.
Pe cale de consecință, Dumnezeu, Partenerul acestui nou Legământ situat la baza unei istorii a persoanelor, nu doar a națiunilor, se autodefinește ca Eliberator și nu ca Creator: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos (sau eliberat) din ţara Egiptului, din casa robiei. Așteptarea Lui implicită pare a fi, clar, ca și partenerii umani ai Legământului să fie liberi și pe mai departe.
Pare evident din această autodefinire că, din unghiul Providenței, istoria, deși urmează Genezei, îi e superioară celei din urmă, între altele prin relațiile personale instituite, prin libertate și Tora, între Dumnezeu și creaturile sale. În mod vădit, istoria pare că fusese din capul locului scopul Creației, care și-a atins în Revelație primul Apogeu, baza epocii mesianice, care-o va conchide. Introducerea în ecuație a libertății omului și popoarelor face procesul istoriei pentru toți mai complex și dificil decât însăși crearea universului. Când libertatea nu exista decât în Creator.
Dincolo de acest crescendo și de această încununare: de ce a avut Revelația loc tocmai în pustiu, în Sinai, pe drum spre Țara Sfântă, iar nu în Israel, în Iudeea, la Ierusalim? Poate pentru că deșertul e un spațiu spiritualicește special, un loc de studiu, de legiferare și de concentrare nimerit?
Mai degrabă pentru că era urgent ca poporul proaspăt eliberat să fie apărat de riscul libertinajului, iar libertatea, viața, istoria și parteneriatul oamenilor cu Dumnezeu și cu ei înșiși, să fie protejate de legi și de faptele bune izvorâte din îndeplinirea poruncilor Lui. Și pentru ca să nu se creadă că Revelația, Legea, Învățătura și Cele zece porunci i-ar privi doar pe evrei.
Note (1) Cunosc cazul unui om care a văzut în bătaia farurilor o mogâldeață parcă vie în mijlocul unui bulevard bucureștean pe care plouase din abundență. Pe benzile de circulație rulau în viteză automobilele, împroșcând mogâldeața afundată în ape. Omul și-a oprit mașina, a ieșit din ea și a luat-o în brațe: era o pisicuță vie, rău speriată, nu de mult născută. A pus-o alături de el în mașină. A dus-o acasă și a răsfățat-o. A lăsat-o să vâneze porumbei. Pisoiul a căzut de la etajul 7. Și-a frânt șira spinării. A fost dus la spital. Fractura coloanei vertebrale îi distrusese, în parte, măduva. I s-au făcut operații multiple. Au costat averi. Salvatorul a scos din buzunar sume imense, incredibile, fără să crâcnească. Pisoiul s-a simțit iubit și a supraviețuit. Mai mult, s-a refăcut complet.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.