Administrația SUA și UE în ventilație artificială?

Ce se întâmplă la Washington în privința neterminatului război iranian? Cât o să-i mai fie oare frică, lui Donald Trump, să încheie acest război printr-o victorie clară ? Să ajungă oare SUA, din prostie, la terapie intesivă?

Se pune o întrebare simplă: de ce-ar încheia islamiștii iranieni un acord, câtă vreme popularitatea intervenției americane în Iran tinde în Statele Unite spre cifre mici, sau zero, iar președintele nu e în stare să explice persuasiv poporului american de ce e totuși extrem de bine și de important să se rezolve satisfăcător problema unui mare pericol pentru Vest?

Încetarea focului e intubată. De ce mai trăiește?

Președintele SUA a declarat că încetarea focului în războiul împotriva islamiștilor iranieni ar supraviețui grație respirației artificiale. Ar mai fi o șansă de un singur procent ca încetarea focului să continue. Or, ce bine ar fi ca încetarea să înceteze!

Căci, oare de ce trebuie resuscitată cardio-pulmonar, prin masaj cardiac și ventilație artificială această parțială acalmie militară în congestie cerebrală? La ce bun?

Da, știm. Știm că miza înșelătorului non-combat, care numai pace nu se poate numi, e menținerea calmului și a prețului țițeiului și gazelor la un nivel scăzut, în vederea ameliorării șanselor republicanilor în alegerile parțiale din noiembrie, precum și asigurarea unui summit americano-chinez cu cât mai puține asperități.

Greșeala lui Trump

Dar și într-un scop și în celălalt, Trump se înșală, dacă prelungește actualul ”status quo”. În fond, spre a ieftini petrolul, ajunge să asiguri circulația petrolierelor în Strâmtoarea Ormuz.

Iar pentru a te poziționa avantajos în raporturile cu aliatul Iranului, China, frica de război, împăciuitorismul și lipsa disuasiunii, a unei descurajări eficiente, sunt sfetnici răi. Cei mai răi.

America a pornit în Orientul Mijlociu o operațiune militară foarte utilă împotriva genocidarului regim totalitar, islamist, iranian. Una, pe care Vestul trebuia s-o declanșeze de mult, după cum au înțeles și cei mai inepți observatori europeni, detectând în fine pirateria unei conduceri teocratic-revoluționare iraniene, care șantajează și lumea arabă, și pe cea europeană.

Căci șantaj a fost și rămâne blocarea, de către islamiștii iranieni, a Strâmtorii Ormuz, prin care mulahii i-au luat ostatici și comercial, și financiar, și economic mai ales pe vecinii lor arabi, dar și pe prietenii lor europeni de stânga și extremă stânga, de la Madrid, Paris și de aiurea.

Or, numai un nevolnic irecuperabil tolerează să se lase șantat.

Abulie europeană

Odată în plus, însă, Vestul pare a da din colț în colț. Jalnici sunt și europenii adunați la Londra, sub conducerea miniștrilor apărării din Anglia și Franța, să ”discute” asigurarea circulației libere în Strâmtoarea Ormuz, după ce președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a căciulit laș, făcându-se mic și mititel, când a dat Teheranului asigurări că nuuu, Hexagonul nu vrea nimica rău. Nimica, nimicuța, oameni buni. Amenințat de islamiștii iranieni cu o ”ripostă decisivă”, dacă trimite marina în Strâmtoare, liderul de la Elysee, aflat în Kenya, după ce dăduse repetate lecții SUA și Israelului, a garantat Teheranului că Franța ”n-ar fi vrut niciodată o desfăşurare militară navală” în Strâmtoarea Ormuz, ci avusese în vedere doar o misiune de securizare ”coordonată cu Iranul”. 

Ca și cum Parisul n-ar fi în Vest și în NATO, aliat al SUA, ci neutru între americani și pirateria teroriștilor iranieni, Macron a declarat că el s-ar opune ”oricărei blocade din partea oricui”, a SUA sau a Iranului. Ce-or fi având de ”discutat” 40 de națiuni care participă la conferința anglo-franceză a miniștrilor apărării cu privire la garantarea siguranței navigației în Strâmtoarea Ormuz? Oare nu putea vorbi la telefon? Sau adopta o decizie bărbătească?

Ce-au de vorbit la reuniunea  condusă de ministrul britanic al apărării, John Healey și de omologul său francez, ministra Catherine Vautrin, după ce Iranul amenințase duminică Marea Britanie și Franța? Cum să pupe mai umil papucul ayatolahului suprem? Iar asta după ce, militar, Iranul islamist a fost îngenuncheat de Israel și de americani? Asta să fie oare ideea occidentală a ”descurajării”?!?

Ce-i de făcut. Și de ce

Un editorial al NYP confirmă estimarea lui Trump că Iranul trage de timp și se joacă permanent, de ani de zile, cu Occidentul, ducându-l cu zăhărelul. Și, cum așa adăuga eu, alternând negocieri prelungite la calendele grecești cu amenințări, nu doar cu subite evaporări ale concesiilor făcute.  

Publicația new-yorkeză are, de asemenea, dreptate să ceară ”acțiune” americană și aliată ”decisivă” pentru eliberarea Strâmtorii Ormuz. Nu doar prin escortarea de cargoboturi, prevăzută de suspendatul ”Project Freedom”, ci și prin operațiuni dure de eliminare a oricăror arme și ambarcații sau combatanți ai Gărzilor Revoluționare, care amenință navigația în Golful Persic.

Precum și a structurilor de comandă ale acestei formațiuni militare teroriste. Până ce, strânși cu ușa, mulahii acceptă în cele din urmă predarea materialului lor nuclear.

Orice altceva întărește impresia împărtășită de mulahi și de simpatizanții lor, precum și de criticii lui Trump, că SUA ar fi cedat și ar fi fost învinse, de vreme ce nu ripostează manu militari la încălcările iraniene ale încetării focului și la provocările IRGC, de a ataca nave de război americane.

Subscriu acestui deziderat evidențiat de New York Post. Dar mă tem că nu e suficient.

Regimul mulahilor trebuie debarcat, pentru ca amenințarea să nu reapară grabnic, după schimbări politice previzibile la Washington și promisiuni deșarte ale Teheranului. Și pentru a se descuraja, pe viitor, noi derapaje teroriste și genocidare, deopotrivă regionale și planetare, de factura celei actuale, islamiste, iraniene.

Debarcarea mulahilor ar sluji și scopului descurajării unei viitoare invazii chineze în Taiwan, știut fiind că Beijingul observă cu maximă atenție prestația Vestului în războaiele din Ucraina și din Orientul Apropiat, hotărât să atace la rândul său, pentru cazul în care Apusul continuă să dea chix și să se facă de râs în aceste conflicte declanșate de tiraniile răsăritene.

Problema cea mai spinoasă rezidă în incapacitatea (sau lipsa voinței) mai-marilor americani, și cu atât mai mult a celor europeni, de a le explica în mod clar și convingător popoarelor lor, pe bază de probe și de fapte, necesitatea acțiunii decisive împotriva apocalipticului pericol iranian.

Imperativ ar fi un Churchill, în stare să le explice persuasiv occidentalilor de ce lumea civilizată nu se va mai bucura de pace, dacă nu va debarca regimul mulahilor iranieni.  

Ce-ar însemna să se rateze misiunea eliberării Occidentului de săbiile lui Damocles aninate deasupra capului său?

Ca America și Europa să ajungă, vai, pe respirație artificială și să cadă pradă ascensiunii alianței tiraniilor totalitare, răsăritene.