Trump pupând papucul terorist? Și SUA, exersând ridicarea din genunchi

America lui Trump pare a zbura în ceea ce s-ar putea numi ”Chair Force Two”. Avionul prezidențial ”Air Force One”, fusese transformat de hemiplegicul Joe Biden în ”Chair Force One”. Nu mai pare clar deloc că între Biden și Trump ar fi vreo mare diferență. Emisarul lui Trump, Steve Witkoff, și-a permis nu doar să pupe inelul dictatorului rus, un criminal în masă despre care a avut tupeul de a afirma că n-ar fi, chipurile ”un om rău”. Insul de maximă jenă, care dă impresia că Trump însuși s-a aplecat să pupe papuci și picioare de lideri teroriști și criminali în masă, a mai afirmat, spre eterna lui rușine, că Hamas n-ar fi, chipurile, ”inflexibil ideologic” și că războiul din Gaza ar putea fi ”încheiat prin dialog”. 

La fel de înțelegător ca Angela Merkel cu dictatorii și asasinii în masă (în timp ce tratează premieri liber aleși ai unor democrații ca Israelul ca Stalin, cu palma și cu pumnul), Witkoff a subliniat necesitatea înțelegerii motivelor Hamas și a pledat pentru negocieri care să permită o soluție pașnică a conflictului și a criticat totodată opinia publică israeliană. E adevărat că o parte a acestei opinii publice aberează, prioritizând eliberarea ostaticilor (un comandament etico-religios), de vreme ce orice om cu scaun la cap știe că doar înfrângerea teroriștilor, nu alintarea și supraviețuirea, ori întărirea lor prin eliuberării de criminali jihadiști, va împiedica pe viitor noi masacre, violuri, schingiuiri și răpiri în masă.

Dar a lăuda criminali, inclusiv pentru a intra în grațiile lor în vederea unor viitoare negocieri nu are nicio scuză. E fie o tâmpenie crasă, fie o ticăloșie calificată. Se vede că America, în loc să-și revină după catastrofa administrației Biden, dă din lac în puț.

Scriam, acum exact trei ani, un text care aborda între altele tot mai diminuatele capacități cognitive ale lui Joe Biden, cu ani înaintre ca CT Popescu să-l laude pe senilul președinte, în ianuarie 2024, sugerând că ar avea o minte brici, și chiar mai mult înainte ca în SUA democrații să fie apucați de panică, să dea o lovitură de palat, să-l debarce pe somnolentul Joe din cursa prezidențială spre a înscăuna o candidată parcă și mai dusă, care n-avea cum să câștige scrutinul prezidențial. Dar multe speranțe puse în noua administrație s-au năruit. Inși ca Musk, Gabbard, Witkoff, Tucker Carlson, în loc să facă America măreață, o împing cu capul în cel mai fetid noroi.

Iată, mai jos, ce scriam acum 3 ani:

America exersând ridicarea din genunchi

Tripla cădere în genunchi a lui Biden pe scara avionului a stârnit furtuni de ironii. Mai remarcabilă e dubla tentativă, simultană, a diplomației americane, de a se ridica din genunchi și a se măsura cu Rusia și China. Năruiri, alunecări și repetate prăvăliri nefericite în genunchi , precum prăbușirea președintelui american pe scara ducându-l la avionul prezidențial pompos numit Air Force One, par simple, banale și insignifiante accidente, dar în fapt nu sunt de colo.

Într-o lume a imaginilor și a comunicărilor globale, în care tiranii decid adesea sub imperiul emoțiilor lor și al unor stimuli frivoli, evenimentele cu amplă vizibilitate și încărcătură simbolică nu sunt de subapreciat.

Chiar și în termeni de soft power, un președinte american vârstnic, despre care se spunea oricum că ar avea carențe de atenție și probleme cognitive și care, vizibil, nu se prea ține bine pe picioare, astfel încât preopinenți transmit pe Twitter mesaje virale nu atât despre Air Force One, cât despre ”Chair Force One”, iscă nu doar zâmbete condescendente sau hohote de râs, ci, totodată, și notabile probleme superputerii.

Când franchețea se substituie ipocriziei politicianiste

Or, mai remarcabilă decât împleticirea pe scara avionului prezidențial a seniorului aflat doar de câteva luni la cârma SUA, ar trebui să fie continuitatea materializată în efortul politicii lui externe, care prelungește decizia predecesorului său republican, Trump, de a ridica America din genunchi în fața unor regimuri autoritare și totalitare.

În ciuda gafelor și disonanțelor sale cognitive, și în pofida declanșării unei crize a migrației la frontiera de sud a țării pe care o conduce, liderul Casei Albe e de salutat și lăudat, înainte de orice, pentru candoarea cu care l-a descris recent pe omologul său rus. Potrivit lui, Vladimir Putin e un ”killer devoid of a human soul”. Un ”asasin fără suflet”.

Sinceritatea ieșită din comun a părerii sale despre țarul kaghebist ar putea avea un impact major. Nu doar asupra raporturilor dintre Washington și Moscova, dintre lumea liberă și sfera dictaturilor. Nu doar asupra familiilor victimelor regimului rus răpuse, ori miraculos rămase în viață, gen Politkovskaia, Magnitsky, Litvinenko, Nemțov, Skripal, Navalnîi și alții. Ci și asupra lumii în genere. Căci e una devastată de dezorientare.

Au alimentat deruta decenii de așa-zis ”pragmatism” și de ”realpolitik” mascând prost lașitatea occidentală, inepția, cinismul, lăcomia și împăciuitorismul unui vest care, pavăză setei sale de profit, a stăruit să vrea să creadă, cu orice preț, în ”schimbarea și ameliorarea prin comerț” a tiraniilor.

Or, în acest joc al angajărilor necondiționate, s-au bulversat și modificat, cum just nota un observator avizat, mai degrabă societățile deschise, decât dictaturile și regimurile totalitare, China imprimându-le statelor apusene, tot mai accentuat, propriile ei tendințe amorale și autoritare.

Face, deci, bine să se audă că America îi spune clar și răspicat adevărul gol goluț tiranului rus. Pe care cecurile în alb primite complet nejustificat de la administrațiile Obama și Bush l-au împuternicit, între multe alte nefăcute, să intervină în Siria de partea unui criminal în masă, ca Assad, iar apoi să invadeze Ucraina, anexându-i largi hălci de teritoriu.

China, SUA și efectele revenirii Americii la rectitudine morală

Nu mai puțin înviorătoare e achitarea cu sec a pretențiilor și cacialmalelor Chinei comuniste. Care s-a obrăznicit la întâlnirea bilaterală, sino-americană, de la Anchorage. În Alaska, Beijingul a încercat să profite de caii mari pe care e propria economie în fața unei Americi înglodate în datorii, ce-și permite, vai, să încerce să față față crizei corona cu metode stângiste, contractând debite noi, pe cât de enorme, pe atât de oneroase, în condițiile în care principalul creditor al Statelor Unite e Beijingul.

Iar Chinei comuniste nu i-au scăpat nici semnele de vădită slăbiciune politică internă, lansate de o democrație americană aflată de ani de zile în rapid și pronunțat declin.

În consecință, mai marele diplomației chineze, Yang, și subalternul său, ministrul de externe Wang, au proferat acuze dure, extrase din panoplia propagandistică a extremei stângi americane, spre a înfiera o Americă structural, chipurile, ”rasistă” și a bara reproșurile net mai întemeiate la adresa Chinei, articulate de omologii lor americani în frunte cu Anthony Blinken.

Or, șeful Departamentului de Stat a avut perfectă dreptate să afirme că regimul chinez amenință ”ordinea bazată pe reguli, prin care se menține stabilitatea mondială”. În cele două zile ale confruntărilor și discuțiilor bilaterale din Alaska, Blinken și-a exprimat și ”marea îngrijorare” generată de tratamentul aplicat de China uigurilor din provincia Xinjiang, de crescânda influență și presiune a regimului comunist asupra Hong Kong-ului, de atacurile cibernetice ale Chinei, precum și de necinstitele practici comerciale ale imperiului de mijloc.

Conflictele bilaterale privesc desigur și atitudinea Chinei față de aliații regionali ai SUA. Politicile și metodele în chestiune includ ceea ce Washingronul califică drept ”agresivitatea”, ”represiunea” și ”expansionismul” comuniștilor chinezi în varii zone, inclusiv în Marea Chinei de Sud și de Est, care sperie pe bună dreptate, între altele, și Taiwanul și Japonia. Extrem de asertiva și agresiva politică externă a Beijingului alarmează însă și multe alte țări asiatice, mari, mici și mijlocii, de la Filipine la Indonezia și de la Vietnam și India la Malaezia și Brunei.

America și aliații ei

America și sprijinul politic, economic și militar american sunt sursa singurei speranțe de independență a acestor state. Fermitatea afișată de Blinken și de consilierul de securitate al lui Biden, Sullivan, e admirabilă și întărește această nădejde, rău zdruncinată de previziunea unor observatori, potrivit cărora diplomația americană riscă să revină grabnic la obiceiul administrației Obama de a-i vexa pe aliații SUA și de a le gratifica dușmanii. Dar cât de realistă e speranța în cauză?

Cu o floare nu se face primăvară. Fie și salutară, posibila revenire a SUA în arena clarității morale riscă să nu fie foarte credibilă. Ce soft power mai poate proiecta America lui Biden, câtă vreme elita ei militară se vede sistematic denigrată de cea politică? Iar cea intelectuală e tot mai ispitită, ori împinsă să îmbrățișeze politici identitare și poziții progresiste extreme, cu tot cu accentele lor antiamericane, derapajele în ideologie radicală, stângism anticapitalist și extremism fiind izvorul unor interminabile sfâșieri politice și culturale.

În confuzia și haosul ei axiologic, moral și politic actual, America și, odată cu ea și aliații ei, riscă să se împiedice și să se prăvălească în genunchi la orice pas, chiar dacă Statele Unite și lumea încă liberă ar fi conduse de un tânăr președinte și comandant suprem stăpânindu-și la perfecție nu doar facultățile cognitive, ci și motilitatea și motricitatea.

America l-a plasat din nou la Casa Albă pe Trump în speranța că administrația republicanului va pune capăt haosului moral creat de în cooperare cu propagandele Rusiei, Chinei și islamiștilor. Speranța dă semne să se năruie.