Brâncuși și esența problemelor noastre reale, globale

La un secol și jumătate de la nașterea celui care spunea că ”toată viața lui nu a căutat decât esența zborului”, știința medicală face progrese majore. Savanți israelieni au ameliorat sensibil tratamentul schizofreniei prin intermediul stimulării cerebrale profunde, care ameliorează capacitatea bolnavilor de a învăța, de a se mișca și de a lua decizii. Bravo lor.

Dar pe noi ne conduce și ne țintuiește în dezastru o elită politică și culturală dintre cele mai smintite, mai incapabile să învețe, mai puternic încremenite în proiect din istorie. Ea scuipă cu boltă pe nevoia de apărare a masiv periclitatei Europe, atacându-l retoric, la baionetă, pe președintele țării care ar fi chemată să furnizeze ajutorul militar decisiv țărilor agresate de Rusia.

În același timp, elita cu pricina ignoră de ani și decenii primejdia în care s-a plasat singură prin deriva spre extrema stângă, prin scufundarea în ura de sine și deschiderea robinetului unei imigrații musulmane debordante, care a adus cu sine un islamism dinamitând valorile, coeziunea și reziliența societăților europene. Nu, problema nu sunt credincioșii musulmani. Problema e islamul politic și radicalismul stângii, care se preface a nu vedea alianța socialistă cu islamo-fascismul.

Încercări obscene de blocare a dezbaterii

Dacă i se atrage atenția asupra greșelilor mortale pe care continuă să le comită, elita radical-progresistă mizează pe răspândirea de confuzii și invocarea de părelnice ”complexități”, pe care preopinenții ”n-ar avea cum să le înțeleagă”. Criticii establishmentului de stânga se trezesc acuzați de ”simplism”, recte de ”extremism”, în condițiile în care ar fi nevoie de ”expertiză” pentru ”nuanțele” politicilor publice.

Simplitatea nu e un țel în artă, dar ”ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor”, zicea Brâncuși, marele sculptor român, născut azi acum 150 de ani.

Cam la fel stau lucrurile în politică. Pricepi relativ rapid ce te paște, când îți simți amenințată viața, libertatea și, mai ales, identitatea. Care, după cum știu islamiștii, dar, ”mulțumită” ineptei elite care ne conduce, se ignoră des în Vest, depinde în mare măsură de religie.

Factorul religie

Lucrurile, dacă nu cotizăm la demența relativismului și admitem că există adevăr obiectiv, sunt mai simple decât vor inamicii și imbecilii noștri utili să ne facă să credem.

În lume, se confruntă două teorii și sisteme. Colectivismele, cu dictaturile lor – pe de o parte – și democrațiile care mizează pe drepturi și libertăți individuale, situate în centrul democrațiilor liberale, pe de alta. La temelia și în inima lor sunt fie religii străvechi, (în cazul celor din urmă) precum iudaismul și creștinismul, fie, în cazul dictaturilor, unele inventate pe baza lor, ca marxismul, ori instrumentalizate și politizate întru totalitarism, cum e prefacerea islamului în islamism.  

Creștinismului, care, în special în forma sa protestantă, ne-a dăruit democrațiile liberale, i-a pus capac, mult timp, iluminismul și Revoluția Franceză. Care a însoțit creștinismul creștinătății europene, împreună cu vechea aristocrație, spre cavoul lor somptuos și a cerut preceptelor evanghelice să nu mai deranjeze lumea bună, europeană.

În siajul acestei revoluții s-au petrecut, dincolo de terorismul iacobin, unele lucruri bune, dar și mari nenorociri pe Bătrânul Continent. Primul Război Mondial și Revoluția Bolșevică, urmate de fascism și nazism au prefațat Holocaustul și împărțirea lumii, de către comuniști.

Mai nou, ”religia” atee, comunistă, s-a logodit cu islamismul și și-a reluat tentativa dinamitării civilizației occidentale, prin intermediul jihadismului. Care a pornit la treabă cotropind prin emigrație, Vestul, un Occident care se detestă pe sine, precum și prin tentativa distrugerii statului evreu. Statul unui popor care a dat lumii Cartea Cărților, cea deranjantă rău din unghiul încercării Frăției Musulmane și a islamismului de sorginte iraniană de a prelua controlul asupra Vestului.

De ce s-a așarnat această alianță asupra Israelului? Pentru că iudaismul aflat la temelia statului evreu e și baza religiei creștine, pe temeiul căreia s-a edificat Occidentul.

Pare simplu?

Nu pentru cei mai mulți. Avem probe? Avem cel puțin o sumă de indicii persuasive. E vorba de ceea ce s-a întâmplat în siajul imensului masacru, comis euforic și exuberant de către islamiștii din Gaza, convinși că vor reuși să nimicească Israelul, la 7 octombrie 2023. A doua zi, cu săptămâni înainte de incursiunea IDF în Gaza, străzile metropolelor și universitățile americane erau luate cu asalt.

Dar nu de proteste anti-jihadiste, cum ar fi fost normal în democrații liberale, în fața barbariei criminalilor în masă din oștirea unei tiranii islamiste, interpuși teroriști ai unei dictaturi totalitare, precum cea iraniană, ci împotriva victimelor lor evreiești. Atacate cu instrumentul palestinianismului. Care nu e despre palestinieni, ci despre cum să-i pocnim pe evrei, prin Israel, fără să părem antisemiți.

De parcă victimele ar fi fost ”făptași”, iar asasinii, mult căinați, între alții, de un consilier prezidențial al lui Nicușor Dan, ar fi fost ”victimele inocente” ale celor pe care jihadiștii îi masacraseră și violaseră în masă.

Cum a fost posibilă această răsturnare a adevărului și a valorilor?

Relativismul care a alimentat postmodernismul cu maniheista lui împărțire a lumii în victime și făptași, la care s-a cuplat marxismul, a constituit platforma generatoare de ură de sine în Apus. Vestul s-a văzut confruntat cu reproșul că ar ”împila”, ar fi ”colonialist și rasist” și ar trebui distrus cu tot cu sistemul capitalist, care produce prosperitatea (condiționând trufie și aroganță sinucigașă).

O atare poziție a promovat, evident, în lumea progresistă, nu doar anti-capitalism, bigoterie anticreștină și rasism anti-alb, ci și antiamericanism și un antisemitism relativ nou: antisionismul.

Israelul a început să fie vânat nu doar din est, ci și din vest, în prologul unei viitoare îngropări a Occidentului, cel edificat pe spiritul și cu morala Scrierilor Sacre, evreiești și creștine. Iar universitățile și instituțiile internaționale, în frunte cu ONU și cu tribunalele judecând încălcări ale dreptului internațional s-au conformat narativului extremei stângi. Și-au asumat entuziast, dimpreună cu mare parte din partidele mainstream – adesea în numele apărării democrației – țelurile antidemocratice ale islamului politic și ale aliatului său stângist.

Dimpreună cu ele, varii guverne apusene – și nu doar de extremă stânga, ca al Spaniei – au încurajat cât au putut terorismul. Au recunoscut unilateral un ipotetic stat palestinian. Și au întreținut din răsputeri mitul falsului ”genocid” în Gaza. Cel chipurile ”comis” de o armată israeliană care s-a dat de ceasul morții – în realitate – să hrănească o populație ostilă cu sute de mii de camioane de apă, medicamente și mâncare și i-a dat tot mereu de știre să se salveze, prin evacuare, înainte de proxime ostilități militare.

Sub paza acestei armate de cetățeni, populația arabă din zonă n-a scăzut, ci a crescut, deși teroriștii o iau ostatică, abuzând de propriii copii ca de scuturi vii. Halal ”genocid” israelian. Dar studiind cea mai veche teorie a conspirației din istorie, antisemitismul, Vasili Grossman ne-a învățat că evreilor li se atribuie de către antisemiți invariabil ceea ce vor antisemiții să le facă. De aici, acuza falsă de ”genocid”.

Căci narativele și ideologiile colectiviste n-au treabă cu realitățile. Ori cu probele existente

Dacă ideologia o cere, ascundem realitatea agresiunii asupra drepturilor individuale și a libertății, cosmetizând minciuna cu un strat gros de machiaj compus din ”feelings”, din sentimente și resentimente, din apeluri ipocrite la conștiință, care trimit rușinat la colț logica, faptele, argumentele și reperele.

Cine nu mă crede n-are decât să chestioneze de ce s-a infiltrat Frăția Musulmană, pe urmele KGB-ului, în universitățile americane, în care Qatarul, bastion al Frăției, care a cumpărat un mare număr de instituții occidentale de uriaș prestigiu și influență, a investit miliarde în ultimii ani, înființând numeroase catedre în școlile din Ivy league.

Incredulul n-are decât să se întrebe de ce dau chix jurnalistic, rând pe rând, mari întreprinderi publice de presă ca BBC și ZDF, ori concerne cu decenii de gazetărie de calitate ca Washington Post, ABC și CBS, (ori în Israel, Haaretz), ca să nu mai vorbim de New York Times. Sau de ce se tolerează la ONU o raportoare pentru refugiați palestinieni antisemită și extremistă de stânga ca Francesca Albanese, care, vorbind la un post al Frăției Musulmane (Al Jazeera) alături de un șef de grupare teroristă, islamistă, precum Khaled Mashal, invocă argumente naziste, afirmând că ”Israelul” ar fi ”inamicul comun al omenirii”.

Pe vremea lui Hitler nu exista statul evreu. ”Inamicul comun” al omenirii erau, pe vremea naziștilor, ”evreii”.

Instituțiile evocate anterior au eșuat pe linia avansării aceluiași narativ anti-israelian, pro-islamist, antisemit, antiamerican.

În fine, perplexul n-are decât să urmărească explicațiile unor istorici britanici, creștini, ca Douglas Murray și Niall Ferguson. Sau o publicistă britanică, până de curând progresistă, care a lucrat ani la rând la ziarul stângii radicale, care este The Guardian, precum Melanie Phillips. Potrivit ei, masacrul de la 7 octombrie 2023 a ”turbo-dinamizat” suicidul Vestului, demarat lent cu decenii înainte. Demarat (din ceea ce Gad Saad numește empatia sinucigașă a Occidentului) cam atunci când arta modernă se vedea scindată, schizofrenic, între căutătorii de esențe, ca Brâncuși, pe de o parte, și avangarda comunistă pe de alta.

În ce mă privește, îl aleg pe Brâncuși. Aleg rațiunea, claritatea morală, ideea că există adevăr și că avem a ne apăra curajos identitatea și moștenirea, pe scurt, amenințata lume iudeo-creștină. Care nu e nici ca oricare alta, nici mai rea decât altele, cum am fost sistematic intoxicați să credem. Nu, Vestul nu e demn de ură, după cum ne îndoctrinează relativismele, extremismul antisemit, de dreapta și de stânga, islamismul și comunismul, în forma lui veche sau în cea nouă, neo-marxistă.