Recunoașterea fantasmei zise ”stat palestinian”

Ar fi comică pățania, dacă n-ar fi situată între grotesc și tragic. Nouă din zece britanici i s-au opus, dar a vrut-o el, neapărat. El, captain America, el Samson cu și fără Dalila, el, leul lui Iuda, el, ”preaputernicul, omnipotentul” Starmer.

Acum, între trei execuții publice, îl aplaudă teroriștii Hamas. Care și-au și declarat victoria în siajul deciziei recunoasterii unui ”stat palestinian” de către guvernul de stânga londonez.

Al cărui șef, un monument de politician, tocmai a rescris istoria. Grație lui Starmer, poltronul și pigmeul Neville Chamberlain, campionul împăciuitorismului față de Hitler, s-a văzut prefăcut subit într-un ”titan între oamenii de stat”, dixit Melania Phillips.

Ce-a vrut Keir Starmer în pofida voinței a 87% dintre britanici? Dar cum ce? Un stat palestinian! Așa că l-a ”recunoscut”! Dar, vai, l-a recunoscut înainte de a-l cunoaște.

Căci nu știe riguros nimic despre el. Nimica, nimicuța. Nici măcar evidența că, dacă ar fi să devină vreodată, Doamne ferește, realitate, acest stat ar fi un mortal pericol pentru Israel.

După cum s-a văzut în Gaza evacuată de israelieni și de evrei în 2005: o fâșie ”judenrein” transformată cât ai zice pește, de Hamas, în entitate teroristă.

Nici asta ”mirificul, omniscientul” Starmer n-o fi știut.  O fi uitat. Sau n-o fi învățat.

Cum i-a explicat cu răbdare îngerească, după boacănă, mama Melania Phillips gafeurului care conduce destinele bietului Regat Unit, șoptindu-i pedagogic sub pălăria prea mare pentru scăfârlia sa de premier: ”unde e statul palestinian, dragă Starmer? Băiatul nu știe. Unde-i sunt granițele? Băiatul nu știe. Includ ele toată Cisiordania, cu tot cu teritoriile controversate, Iudeea și Samaria? Băietul nu știe. Includ ele sute de mii de locuitori evrei ai acestor teritorii? Băietul nu știe. Cine-i conduce guvernul? Nici asta nu știe. Deci ce-a recunoscut el, duminică, mai precis? O aspirație? Un proces? Vreo idee visată în baie?”

Ce știe habarnistul precis e că, pentru el, ca politician, convingerea a nouă din zece britanici care-l consideră, după caz, nebun, prost sau laș, contează, dimpreună cu opinia SUA, a Israelului și a Germaniei net mai puțin decât diktatul terorist, islamist și verdictul ideologilor extremei stângi, care l-au împins să comită nebunia recunoașterii ”statului palestinian”.

Ar fi comic, dacă n-ar umple de ridicol Regatul Unit. Râdem, dar nu e râsul nostru. Când puterile anglofone își bat joc de ele însele, nu e de râs. E vai și amar.

În rest, cum just evidenția cu tristă luciditate Melania Phillpis, omul nu știe ce să mai spună.

Așa că, la toate întrebările de mai sus lăsate fără de răspuns de ratatul prim ministru al Majestății sale, au oferit lămuriri liderii opoziției de dreapta britanice, Kemi Badenoch și Nigel Farage, precum și singurul om de stat occidental realmente responsabil în aceste foarte tulburi timpuri: Benjamin Netanyahu. Verdictul conservatorilor britanici e ca o lovitură de ciocan în moalele capului unui premier cam prea tare de cap pentru un locatar al apartamentului din Downing Street 10. Decizia lui de a recunoaște un ”stat palestinian” a fost ”pur și simplu dezastruoasă”, a certificat lidera conservatorilor, Kemi Badenoch, iar Nigel Farage, cel mai popular om politic britanic, a pus degetul pe rană, reliefând că recunoașterea răsplătește terorismul Hamas și nu va avansa câtuși de puțin pacea.

În ce-l privește, Netanyahu a replicat circului de la Londra, Canberra, Ottawa și Lisabona, anunțând că nu va exista un stat palestinian, care l-ar pune în mare pericol pe cel evreu, că așezările din Iudeea și Samaria se vor extinde și că la măsuri unilaterale, de felul ”recunoașterii” cu pricina, Israelul își rezervă dreptul unui răspuns unilateral. Care va fi dat după revenirea sa din Statele Unite. Pare cert că nu-i va face să zâmbească nici pe extremiștii de stânga de la Londra, Canberra și Ottawa, nici pe aliații lor islamiști.

Dar nici europenii n-au motive să facă haz. Clovneria lui Starmer umple de ridicol nu doar Regatul Unit, ci și Europa, a cărei apărare, pe moment ridicolă în fața Rusiei, depinde esențialmente de armata britanică, și ea din nefericire, rău înarmată și cam demodată.

Or, nu e tocmai liniștitor, ca european, să depinzi de o armată insuficientă, ca a Franței, ca și de alta, britanică, a cărei conducere politică e la un clovn. Și încă la unul care s-a pus în genunchi în fața terorismului islamist și a extremei stângi, aplaudacii măsurii sale aberante.