În timp ce așteaptă expirarea, în câteva ore, a ultimatumului american, mulți continuă să se întrebe de unde apar în România, (dar și aiurea, în foarte avansata Europă), ca din piatră seacă, atâția simpatizanți ai teroriștilor islamiști iranieni?
E normal să se agreeze un regim nihilist, crud și inuman, unul de epocă de piatră, care-și extermină propriul tineret și propagă violarea în pușcării a fetelor care nu-și poartă regulamentar basmaua islamică, în loc să se spere că stă să cadă?
E firească îndrăgirea unor criminali în masă totalitari, în detrimentul vrăjmașilor lor democratici, americani?
Confruntarea actuală e religioasă, culturală și civilizațională, dar e îmbrăcată în limbaje ideologice. Auzim de marxism, de Muqawama, (”rezistență”) de conceptul teroriștilor din Gaza, Harakat al Muqawama al Islamyya, precum și de alte marafeturi asemenea.
Nimic nou sub soare?
În esență, noțiunile cu pricina, asumate și scandate descreierat, dar entuziast, de studenți spălați pe creier progresist de la Columbia, Maryland, Harvard, Yale și MIT, sau UC Berkeley, enunță o singură realitate: cea a urii nihiliste pe societatea liberală (nu doar conservatoare, ci și de stânga, dar democratică) a Vestului.
Care, potrivit celor ce îmbrățișează doctrinele cu pricina, cu tot cu așa-zisa ”intersecționalitate” (o lozincă utilă Führerului totalitar, de tipul ”proletari din toate țările uniți-vă”, ce le cere tuturor părelnicelor ”victime”, deci tuturor ”oprimaților”, solidaritatea colectivă) ar trebui aruncat în aer.
Căci Occidentul garantează libertăți individuale care se cer grabnic suprimate pentru ca regimul colectivist, totalitar, să se poată instala în lege.
Cu ce avem, in nuce, de-a face?
Cu un nou comunism. Cu revoluția permanentă, troțkistă. Cu Mao și Mau Mau. Și, totodată, iar sinteza extremelor este de fapt, aici, noutatea, cu un islamofascism, din factura celui inventat în primele decenii ale veacului trecut. Când a apărut, odată cu Frăția Musulmană, o mișcare emulând și fascismul italian, și nazismul german, și bolșevismul sovietic. Antisemitismul, anticreștinismul și antiamericanismul, respectiv antioccidentalismul, constituie, dimpreună cu nihilismul revoluționar și ura pe civilizație, numitorul comun și liantul sintetizând toate aceste mișcări radicale.
Joncțiunea s-a produs prin doctrina anti-imperialismului și anticolonialismului, îmbrățișată de mai toți, de la extrema stângă la cea dreaptă și de la comuniști și neonaziști la islamiști. Haviv Gur Rettig a trasat originile acestui tip de doctrină a imperialismului global, (rămasă lecția de nedepășit a universităților de elită americane, în care se revendică așa-zisa ”globalizare a intifadei”), între alții la scriitorul arab Ghassan Kanafani, un refugiat din Akko și un mare anti-imperialist.
Ceea ce scria el, în anii 60 ai veacului trecut, avea să transpună ayatolahul Khomeini, prietenul lui Ceaușescu, la finele anilor 70, la Teheran.
Românii și mullahii
În Iran și-au găsit ultima redută fanaticii alianței apărute din această joncțiune cu marxismul și fascismul a islamismului de factură persană. Îngenuncherea Iranului ar pune capăt ori ar arunca înapoi pe decenii multe tipuri de totalitarism modern și postmodern, inclusiv cel apărat de securiștii regimului național-comunist, ceaușist. În care s-au reciclat și distilat elemente de bolșevism NKVD-ist și KGB-ist, dar și calupuri de fascism de sorginte ortodoxistă, cuzistă, legionară și antonesciană.
Mulți români cu opțiuni codreniste ori simiste au mari dificultăți în a-și reprima simpatiile și pasiunea pentru fundamentalismul religios și terorist și pentru cultul islamist al morții, asumate de Gărzile Revoluționare Islamice. Căci și legionarismul a fost un cult al morții sub spoială religioasă, întocmai precum islamismul. Încât, în regimul mullahilor, securisto-legionarii descoperă o versiune iraniană a ceea ce ar fi vrut un ticălos ca Sima să edifice în România, dar s-a văzut pus cu botul pe labe, în rebeliunea și puciul zdrobite în 1941 de Ion Antonescu.
Nici legionarii, nici securiștii ceaușiști (beneficiari ai tancurilor sovietice) n-au rezistat, cu tot cu sistemul, ca teroriștii din Gărzile Revoluționare Islamice.
Epigonii lor de azi sunt niște jalnici țuțări nevoiți să chibițize de pe margine la jocul prin care mullahii încearcă să țină piept superputerii, eclipsând prin simplă supraviețuire Garda de Fier, care s-a prăbușit sub loviturile comuniste, fiind integrată, după război, în PCR. Vorba genialului Păstorel Teodoreanu, ”căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte/ Prin partidul comunist!”
Iată motivul pentru care mulți nostalgici extremiști de dreapta și de stânga ai Gărzii, ai comunismului și ai ceaușismului târziu, niște abjecții ideologice profund anti-românești, la care au aderat cele mai jegoase și ticăloase elemente trădătoare ale societății dintre Carpați și Dunăre, le țin azi pumnii mullahilor și lovesc, cu sete, în SUA. Îi ajută înrădăcinarea în societățile occidentale a anti-trumpismului militant al extremei stângi, un soi de nouă religie seculară menită să ralieze elementele non-islamice, insuficient comunizate și radicalizate din lumea europeană și americană.
Înapoi la argument și logică
Trump a comis, evident, numeroase erori în abordarea provocării iraniene, o amenințare mortală pentru Europa, lumea iudeo-creștină și civilizație. Dar în ciuda erorilor sale multiple, uneori grotești, actualul președinte american are meritul indiscutabil, câtuși de puțin neglijabil, în fapt istoric, de a fi apucat de coarne un taur, care a intimidat și hipnotizat Vestul vreme de aproape o jumătate de veac. Timp în care și-a construit formidabile arsenale, instrumente și oștiri teroriste de interpuși, devenind, dimpreună cu aliații lui din Rusia și China, o amenințare mortală.
Inamicii lui se agață de argumente contradictorii. Ba că Iranul islamist n-ar fi fost un pericol, implicând necesitatea unei intervenții militare americane, ba că Revoluția Islamică ar fi reprezentat o primejdie prea mare, care n-ar fi fost abordată judicios de SUA.
Cele două ipoteze se exclud. Capacitatea islamiștilor de a strânge de bijuterii economia globală prin blocarea Strâmtorii Ormuz și ambițiile lor nucleare, cuplate cu arsenalele și armatele lor de proxy și importanța lor pentru Rusia și China relevă că intervenția americano-israeliană era ineluctabilă.
Se cerea făcută înainte ca regimul mullahilor să devină inexpugnabil și un pericol mortal, imposibil de gestionat. Un pericol nu doar pentru israelieni, europeni și arabi, ci, iată, pentru întregul glob.
Din păcate, America lui Trump dispune de puterea, dar nu pare a avea mintea, susținerea populară și curajul de a-și termina cu bine campania din Iran.
Doream să combat acest text fix cu o parte a concluziei lui. Totuși zic: administrația Trump nu are mintea care să priceapă amploarea conflictului pe care l-a provocat, nu are mintea să gestioneze acest conflict și nu are mintea să prevadă finalul acestui conflict. Compatibilitatea ideologică a luat locul competenței, așa că șefii vor primi rapoarte cu ce vor ei să audă, iar deciziile lor vor fi, evident, eronate.