Cine a pierdut în casa de nebuni? NATO, SUA și Iranul

O spun din capul locului. În așa-zisul armistițiu de două săptămâni au pierdut democrațiile liberale, iar teroriștii islamiști se simt pe cai mari. Iar discuția de ieri dintre președintele SUA, Trump, și secretarul general al NATO, o singură stropșeală extrem de furioasă la adresa unei Alianțe care și-a trădat inept și laș conducătorul în confruntarea cu Iranul, un dușman mortal al tuturor și-un aliat al Rusiei și Chinei, e cum nu se poate mai elocventă.

Căci lămurește fără drept de apel cine anume pierde cel mai mult în situația actuală: Europa. Săraca. Europa cea lașă ori de extremă stânga se ascunde și exultă. Dar cea moderată e devastată.

Se știa, s-a spus și am avertizat și eu repetat, că simpla rămânere în picioare și la putere a mullahilor îi va determina pe teroriștii islamiști să se considere ”învingători”.

Deși nu sunt decât niște zdrențe, rupte și speriate în bârlogurile lor în care s-au ascuns vreme de peste o lună, trăgând din când în când, din subterane, niște salve de rachete cu efect mult supraapreciat de toată suflarea antiamericană și antisemită.

Ceea ce nu înseamnă că America sau Israelul ar fi câștigat

Ambele țări beligerante au întors spatele Iranului fără să-și fi dus treaba la bun sfârșit.

Regimul n-a fost debarcat, deși cele mai lucide minți occidentale știu că această debarcare ar fi fost singura soluție reală a problemei iraniene.

Dimpotrivă, se simte fortificat. Strâmtoarea nu s-a deschis, iar mafioții, teroriștii și pirații de la butoanele iraniene cer o exorbitantă taxă de protecție navelor care vor s-o folosească. Șantajul la adresa statelor arabe din jur și a bazelor americane continuă netulburat.

Mai mult, mullahii își permit obrăznicia incalificabilă de a încerca să-și extindă (cu ajutor european) șantajul asupra Israelului și a intervenției lui din Liban împotriva trupei de proxy șiite a Hezbollah, oștirea teroristă, interpusă a mullahilor, care atacase statul evreu în ciuda avertismentelor Ierusalimului, ca să se arate solidară cu decapitatul regim Khamenei.

Pe scurt, în afara Casei de Nebuni au pierdut poporul iranian și israelienii.

De ce-a pierdut America?

Pentru că administrația Trump a dispus de puterea, dar nu și de ”mintea, susținerea populară și curajul de a-și termina cu bine campania din Iran”. Așa cum am scris cu niște ore înaintea fatidicului armistițiu.

Mai precis, ar fi fost o minune ca, în fața unui regim mai dibaci în a se îngropa și ascunde adânc de bombe, cu o presă proprie ostilă de decenii și un electorat smintit de refuzul războaielor ”lungi”, – de parcă se poate măsura cu secunda, minutul și ziua când va capitula inamicul, Trump ar fi izbutit ce-ar fi fost necesar să reușească.

Dar, mai devreme sau mai târziu, America va trebui să-și redemareze efortul militar. Căci negocierile cu islamiștii iranieni sunt perfect inutile. Iar fără capitularea lor, SUA ar înregistra un eșec global prea serios ca să fie suportabil.

Intră în scenă Europa

Trump ar fi avut poate o șansă, dacă Europa s-ar fi extras singură din casa de nebuni și cămașa de forță în care s-a luat singură captivă, ca nu cumva să-i supere pe islamiști. Dacă statele din Golf o convingeau să-și bage mințile în cap, Și dacă NATO întreprindea ce este, cu adevărat, în interesul Vestului. Să pună cu botul pe labe regimul totalitar și genocidar al Iranului, asigurând astfel și calea navigabilă a Strâmtorii Ormuz, misiune lesne de finanțat de petrodolarii rezultați.

Dar nu și nu.

Spania și o mare parte a Europei au vrut neapărat să-i arate degetul mijlociu președintelui american. Au vrut să se răzbune pe el pentru Groenlanda, pentru adevărul neplăcut rostit de J.D.Vance la München, pentru insistența ca statele alianței să-și sporească perceptibil bugetele militare, pentru susținerea Israelului, pentru atâtea alte prezumtive ”nefăcute”.

Asta, pe de o parte. Iar pe de alta: cum să-și permită o Americă de dreapta să pună degetul pe rana unui Vest poltron și tot mai extremist, aliat islamismului iranian, pe care Occidentul l-a alintat și cocoloșit, descoperind în el un frate bun în dușmănia ireductibilă a mullahilor față de democrațiile occidentale, cu libertățile și drepturile lor individuale reale?

În Europa, toți creștinii și liberalii, conservatorii și centriștii au toate motivele să se ia cu mâinile de cap. În timp ce li se islamizează țările galopant, puterile odinioară mândre din vestul continentului se căciulesc penibil în fața unui regim totalitar bezmetic și fanatic, care și-a exterminat în stil nazist opoziția, în două zile de masacre de tip Baby Yar. Și vrea să le ceară europenilor taxă de protecție ca ultimilor proprietari de prăvălii și băcănii din Little Italy sau din Chicago-ul prohibiției.

La masa de pocher: Trump și europenii. Miza este NATO

Plătind sec cacealmalei europene printr-un armistițiu care prinde Europa cu izmenele pe vine în blocata Strâmtoare Ormuz, pe care ori o deblochează (fără ajutor american), ori e obligată să plătească prețul mafiei, Trump s-a transformat cât ai zice pește din perdant în ”gagniant”.

E câștigător. Poate arăta cu degetul acuzator spre NATO. Din care amenință deschis, iar de-această dată credibil, că se va retrage.

Ceea ce mi-ar fi fost de neimaginat cu puține vreme în urmă, trebuie spus azi clar și răspicat. Ar fi, la rigoare, stupid ca SUA să nu întoarcă spatele Pactului Defensiv Nord-Atlantic. În care, la 65 de ani de separatismul antiamerican al lui De Gaulle, mai toate statele membre din Vest au adoptat imbecila frondă franceză la adresa Americii.

Aceea care a salvat Europa în repetate rânduri de varii totalitarisme.

Dar nu poți salva pe nimeni împotriva voinței lui.

Oare la ce mai e bună alianța? Cât îi e de utilă unei Americi care se vrea iar ”măreață”, câtă vreme statele europene o vor cât mai mică și perdantă?

La ce mai folosește un NATO, în care SUA e în continuare primus inter pares, câtă vreme state membre ca Spania au devenit mai național-comuniste și pro-islamiste decât bolșevicii și regimul ceaușist, (Iranul mullahilor lăudându-le ditirambic)? Dar o alianță ale cărei valori democratice alcătuind baza Pactului Defensiv Apusean, s-au dus și se mai duc sub ochii noștri pe apa sâmbetei?

La ce să-și țină SUA militarii în Europa, să continue să-și întrețină bazele, umbrela nucleară și comandamentul militar, la ce să dea arme Ucrainei, dacă în Europa e plin de capete spălate pe creier care-și închipuie că pot înlocui în viteză factorul securitar american?

Iar asta, în condițiile în care europenii n-au mai văzut război de mult, constituie o grămadă de păsări speriate și dezorganizate și le lipsește esențialul, o centrală strategică, pentru că n-au încredere mutuală și nici n-au făcut vreun efort să-și înțeleagă situația?

Știu, de pomană mă străduiesc și eu. Degeaba vin cu argumente în casa de nebuni. Am tot venit cu ele, în ultimii 30-40 de ani. Complet futil, de vreme ce, în fața unor evoluții lesne predictibile, precum urmările catastrofale ale unei izolări americane, Europa și NATO au reacționat impardonabil și, în fond, inimaginabil de aberant.