Trump, Churchill și Iranul. Și viitorul siguranței românești

O doamnă bine, de peste ocean, e vorba de steaua comediei Nikki Glaser, a hotărât că-i dă liber partenerului ei să se culce, dacă vrea, cu oricine. Cu cine vrea. Căci, după ea, e ”sexy” să se facă așa. În timp ce ea o atare libertate în veci nu va reclama.

Căci n-ar fi sexy. Bine, bravo, dreptul ei. Cine suntem noi să-i judecăm ei preferințele sexuale? Ne putem însă, evident, întreba: ce-o determină să se comporte neconvențional? Radicalismul progresist? În fapt, nu (prea) contează.

Important e că, din unghiul ei, evită în acest fel să fie ”înșelată emoțional”, o escrocherie a sentimentului potrivit ei intolerabilă, (de pildă dacă amantul ei ar dezlega cu cealaltă cucoană, aleasă pentr-o noapte sau două, cuvinte încrucișate).

Nu e clar de ce duduia Glaser se crede astfel ”sexy”. Poate că i se pare interesantă atitudinea ei neconvențională. Dar e îndoielnic că, asumând-o, va ajunge departe.   

Erori de gândire

Unele lucruri importante refuză să meargă bine în viața noastră particulară și aiurea, în sfera politică și-n lume, pentru că ne credem deasupra lucrurilor. Pentru că ne e indiferent ce cred alții, sau că nu valorează nici cât o ceapă degerată ce se învață de la înțelepți, de la mai-știutorii veritabili (nu închipuiți) și din tradiție. Și pentru că nu mai pricepem noima concepțiilor morale curente. Sau pentru că ne imaginăm fie că, bifând concepțiile convenționale, ne-am fi făcut datoria de a gândi, fie că, a opta, dimpotrivă, pentru soluția nonconformistă, excentrică, inedită, ar fi semn de ”istețime”.

Armistițiul cerut de Trump Iranului, pare, din punctul de vedere a agendei politice republicane, o idee bună și isteață. Pentru că-n noiembrie se anunță alegeri parțiale pentru Congres, iar președintele ar vrea să evite să rămână într-o minoritate, care să deschidă larg poarte suspendării sale din funcție.

Așa că pare că a mai încheiat prematur un război care, în condițiile trecerii cu arme și bagaje a opoziției de stânga americane și a presei arondate ei în tabăra islamistă, precum și ale prețului crescut al petrolului, îi pare impopular.

Or, Trump a greșit grav

A greșit, procedând așa, nu doar în politica externă. L-a lăsat iar de izbeliște pe aliatul său israelian. Căruia, cedând presiunilor iraniene, i-a cerut nu doar să-și sisteze raidurile din Iran, ci și să reducă intensitatea ofensivei din Liban. Pentru ca, imediat după armistițiu, Israelul să fie atacat în haită și de extremiștii de stânga din cancelariile europene. Care i-au pretins să pună capăt războiului împotriva teroriștilor pro-iranieni libanezi. Trump a scrântit-o astfel din perspectiva faptului că SUA au ratat încă o ocazie de a repurta o victorie militară clară, categorică și fără echivoc. Dar și pentru că acest rateu îi strică mâna considerabil lui Trump pe plan intern.

Inclusiv din unghiul MAGA. În fapt, președintele SUA a trădat idealul MAGA, fiindcă, poate de frica revoltei antisemite de la extrema dreaptă a Partidului Republican, a mizat pe un ieftin câștig politic tactic, intern, în numele căruia a sacrificat interesul major al unei Americi mărețe: debarcarea unui regim iranian dușman mortal al SUA și al Vestului, cu care e absolut evident, din istorie, dacă nu și politologic, sociologic și psihologic, că Occidentul nu poate negocia cu folos.

Ar fi fost bine, – dacă el însuși ar fi dispus de măreția necesară -, ca Trump să adopte drumul și discursul unui Winston Churchill în fața amenințării hitleriste, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, convingându-și compatrioții că nu are să le ofere, în confruntarea cu barbaria islamistă (nu mai puțin periculoasă decât cea nazistă) decât ”blood, toil, tears and sweat: sânge, sforțări, lacrimi și sudoare”. Dar că, în final, civilizația, adevărul, dreptatea, libertatea și demnitatea vor triumfa.

În locul acestui istoric discurs, Trump dă semne să nu înțeleagă și umblă cu fofârlica

Nu pentru că armata americană și israeliană ar fi omis să obțină succese militare majore, ci pentru că președintele SUA cosmetizează, din vorbe, faptul că, prin armistițiu, i-a lăsat pe mullahi să creadă că au învins, supraviețuind la putere. Și că-și vor putea relua cursa spre bomba atomică și terorizarea regiunii, care se află și acum, în Strâmtoarea Ormuz, sub amenințarea unui șantaj mafiot inadmisibil. Prin intermediul căruia, pirații și teroriștii islamiști ai regimului de la Teheran pretind taxe de protecție pentru navele care trec prin Strâmtoare.

Or, cât poți machia realitatea, înainte ca oamenii să se prindă care-i adevărul, vizibil cu ochul liber?

Poate cea mai gravă eroare de judecată a administrației Trump, care a avut ce-i drept grijă să arate cartonașul galben aliaților nevolnici din NATO, dar va trebui să-i pedepsească mai aspru, dacă-și va dori să fie respectat, e lipsa de înțelegere a mentalității islamiștilor iranieni și a inamicilor aliați cu ei din ambele tiranii răsăritene.

Douglas Murray îl reia, în context, în NYP, pe marele orientalist și islamolog Bernard Lewis. Întrebat care e diferența dintre mintea islamistă și cea occidentală, Lewis a reliefat că ”Vestul gândește în termeni de cicluri electorale de doi sau de patru ani”. În vreme ce, pentru arabi, musulmani și orientali, măsura minimă de timp este deceniul.

Inamicii Americii (ai Israelului și ai Vestului) au socotit deci judicios , gândindu-se că SUA nu dispun de voința de luptă și de reziliența necesară ducerii la bun sfârșit a misiunii de a-i nimici. Și oricât ar încerca Trump să ne facă din vorbe, acest inebranlabil adevăr nu se va schimba, decât dacă Vestul și America vor demonstra contrariul: că nu acceptă ca Iranul islamist să redevină o putere de seamă.

În acest scop, forțele americano-israeliene au făcut o treabă realmente bună, degradând sever potențialul și arsenalul islamist. Dar n-au făcut defel destul.

Gândirea dușmanului

Așa că trebuie să-și reia ofensiva urgent. Căci fuga Statelor Unite din Iran i-a împuternicit îngrozitor, subiectiv și obiectiv, pe mullahi. Cei din urmă nu se gândesc doar la victoria stângii americane în noiembrie și răgazul posibil îndelungat, care li se va dărui, ci, dată fiind confruntarea cu superputerea, își vând acum persistența la putere ca pe o capitulare a Occidentului. Și ca și cum Iranul islamist ar fi devenit o putere globală. Așa susținea și New York Times.

Evident că nu este așa. Dar la fel de evident și inutil de subliniat este că nu doar islamiștii de la Teheran se simt pe cai mari, fiind încurajați și stimulați de acest părelnic succes, ci și toți extremiștii de stânga din Vest, aliați cu ei. Ca și extremiștii de dreapta putiniști din est. Ca și extrema stângă spaniolă, care s-a dat practic complet cu inamicul islamist.

Consolată și însuflețită e și China comunistă, care a primit-o la Beijing pe șefa de la Taipeh a opoziției taiwaneze chiang-kai-chekiste. Care e gata să pupe inelul dictatorului comunist, trădând electoratul taiwanez, dornic să-și păstreze libertatea.

Istoria nu-l va judeca însă aspru doar pe Trump, dacă nu-și încheie cu succes misiunea, în ciuda idiosincraziilor progresiste grave la adresa persoanei lui.

Un verdict extrem de sever va fi rezervat trădătoarei, abulicei și lașei Europe. Care, spre eterna ei rușine, s-a vădit mai rătăcită moral și mai smintită axiologic decât oricând de la München 38 încoace, arătându-se iar gata să-și scoată la mezat libertatea și demnitatea și să se închine în fața tiraniilor.

Europa răsăriteană, care nu și-a pierdut luciditatea și nu s-a aliniat trădării vest-europene, va avea de adoptat rapid decizii militare și politice majore.

Va accepta România să pupe papucul islamist și putinist (știut fiind că, din unghiul unor țări extremiste, ca Spania, islamo-fascismul (și aliatul său putinist) par net mai acceptabile decât capitalismul și democrația reală, americană și israeliană?

Sau vor forma est-europenii o nouă alianță, mai trainică decât actualul NATO, cu Statele Unite?