Speranțe futile și nădejdi întemeiate: un autogol occidental

În marginea summitului G7, în ajunul campionatului european și al ”Conferinței pentru Pace” în Ucraina, abundau speranțele nerealiste ale organizatorilor și mai-marilor lor.

Președintele SUA, Biden, mai impopular acasă decât oricând, afirma că, deși Hamas e de vină pentru întârzierea încheierii unui acord de încetare a focului în Gaza, (care să ducă la eliberarea ostaticilor capturați de teroriștii islamiști acum mai bine de opt luni) el, unul, nu și-ar fi ”pierdut speranța”. Bravo lui! Alții sunt mai puțin optimiști.

Observatorii lucizi ar face bine să nu împărtășească nici speranțele organizatorilor campionatului de fotbal (dacă își închipuie că sportul cu balonul rotund ne-ar uni durabil dezbinatele societăți occidentale) sau ai conferinței de pace elvețiene. De la care lipsesc ambii actori principali (unul direct, altul indirect) ai agresiunii din Ucraina: Rusia și China.

De ce nu iese ecuația ucraineană

Să ne înțelegem. Dacă absența Rusiei de la o conferință menită esențial s-o pună la colț, cum și merită, e de înțeles, în condițiile în care Kremlinul are motive să creadă că poate obține tot ce-și dorește pe câmpul de luptă, cea a Chinei e un eșec major direct al Occidentului. Sub conducerea lui Joe Biden, SUA și Vestul n-au izbutit să-l despartă pe impenitentul și insolentul agresor de la Kremlin de vitala susținere financiară, economică, politică, tehnologică și militară a  principalului său aliat, care este regimul comunist al dictatorului chinez, Xi.

Pe de altă parte, și absența Rusiei de la o conferință care a început să fie organizată acum un an, în cu totul alte condiții militare decât cele de acum, e culpa Vestului.

Căci, în ultimă analiză, faptul că Ucraina stă să se prăbușească în varii porțiuni ale frontului din pricina ofensivelor din ce în ce mai demente, mai sângeroase și costisitoare în vieți de oameni declanșate de Moscova, e vina aberantelor întârzieri, restricții și restanțe grevând ajutorarea militară a Ucrainei de către americani, nemți, francezi și alții. Care și-au drămuit și condiționat livrările de armament astfel, încât armata rusă să nu poată fi învinsă, iar dictatorul rus Putin, principalul motor al perpetuării agresiunii, să nu cumva să fie debarcat.

La toate acestea se adaugă lipsa cronică de bani a Ucrainei, care nu-și poate permite, ca Rusia, să cumpere cu nemiluita mercenari.

Zeci de miliarde de dolari din banii rusești pentru Ucraina – o soluție bună? Suficientă?

În aceste condiții, cele 50 de miliarde de dolari promise șmecherește Kievului și, teoretic, finanțate din dobânzile pe averile rusești înghețate în Vest, care i se vor pune la dispoziție Ucrainei, în conformitate cu o decizie a grupului G7, sunt mai mult decât o frecție la un picior de lemn. Sau doar praf în ochii lumii.

Sunt o idee vicleană, de vreme ce semnalizează națiunilor apusene, aflate în criză și după sau înainte de alegeri decisive, cu ample segmente critice față de ajutorul pentru Kiev, că Ucraina ar fi ajutată cu bani rusești, iar nu occidentali.

Ar putea fi, oricum, un ajutor substanțial, dacă ar ajunge chiar să fie plătit efectiv, cum s-a promis, până așa finalul anului.

Dar nu e clar deloc cum se va ajunge la suma cu pricina, în ciuda faptului că dobânzile în discuție nu depășesc aproximativ 3 miliarde pe an, dacă participanții nu acceptă să pună la bătaie însuși capitalul rusesc, iar SUA, care i-a convins pe europeni să accepte ideea deturnării dobânzilor, nu avansează suma pe barba proprie, sau împreună cu alții.

În plus, demersul G7 nu e defel lipsit de riscuri. Poate chiar majore. Nu puțini investitori se vor întreba dacă investițiile lor în Vest nu sunt o nebunie, în speță dacă nu riscă să fie bani aruncați pe fereastră, în măsura în care niște guverne de stânga iresponsabile hotărăsc, parțial arbitrar, să-i deposedeze de ei, naționalizându-i.

Ceea ce nu înseamnă, evident, că Rusia n-a meritat să fie pusă, în fine, să plătească măcar o parte mică din oalele sparte prin invazia ei genocidară în Ucraina.

Dar altfel trebuia să fie făcută bună de plată, dacă maniera în care Moscova a fost amendată amenință să coste Vestul încă și mai multă credibilitate, decât a pierdut prin defectuoasa gestiune a războiului.

Cum anume trebuia procedat? Și ce trebuie făcut în Orientul Apropiat?

Simplu. Amplificându-se până la insuportabil costul militar al cotropirii și ocupării Ucrainei. Ca și prin pedepsirea exemplară a susținătorilor internaționali ai Kremlinului, inclusiv și mai ales a Chinei și Iranului.  

Dar administrația Biden pur și simplu nu face nimic cum trebuie. Gafele ei se țin lanț atât în SUA cât și în afara Americii, pe eșichierul internațional.

Unde, în speranța de a satisface, înaintea scrutinului prezidențial, un restrâns segment antisemit, islamist și extremist de stânga din electorat, SUA au dat atâta nas islamiștilor iranieni și interpușilor lor din Liban și Gaza și au expus Israelul unor presiuni americane și internaționale atât de ample, încât a produs o veritabilă catastrofă politică și militară.

Căci, pentru doar câteva luni, înainte de alegeri, de părelnică acalmie în Orientul Apropiat, administrația Biden a sacrificat nu doar interesele Vestului în materie de control al programului nuclear iranian, ci și viețile multor ostatici, pentru salvarea cărora ar fi fost necesar să se frâneze nu elanul militar israelian, ci nădejdea unor inși ca liderul Hamas.

Șeful militar al teroriștilor islamiști, palestinieni, Yahia Sinwar, speră, întemeiat din păcate, dat fiind bilanțul politic american al ultimelor opt luni, că n-are niciun motiv să încheie un acord cu o Americă incapabilă să-și descurajeze inamicii, senilă și abulică, slabă și lașă, precum cea a lui Biden. Căci presiunile internaționale, alimentate din plin de Casa Albă și de presa de extremă stânga arondată ei, vor neutraliza și lichida orice efort militar israelian. Iar el va ieși învingător după cel mai amplu masacru antisemit comis în istoria post-hitleristă.

Cum stăm? Cum să ajungem să câștigăm?

Cum știm că așa stau lucrurile în Gaza? Din luările de poziție ale liderilor Hamas, din ”corecturile” și supralicitările operate insolent asupra planului de pace avansat de Biden și adoptat de Consiliul de Securitate ONU și de G7, ca și din pretențiile maximaliste, vădit inacceptabile ale teroriștilor. Pe care nu-i interesează încetarea focului, întrucât viețile sacrificate în război nu înseamnă nimic pentru teroriști, iar liderii islamiștilor se cred prea bine ascunși între civili ca să fie găsiți de niște israelieni care luptă cu o mână legată la spate și două picioare încătușate de americani.

Aceste politici nu numai împăciuitoriste și, de fapt, senile, ci de-a dreptul demente, ale americanilor și ale vesteuropenilor care susțin administrația Biden sunt mai mult decât un autogol cât casa înscris în propria poartă de lumea liberă a democrațiilor liberale, în meciul cu asediatorii lor ruși, chinezi, nord-coreeni și iranieni.

Ce le-ar ajuta să-și revină pe teren? Ce-ar transforma niște speranțe futile în nădejdi întemeiate?

Renunțarea la ochelarii de cal ideologici și revenirea la valori și la politici externe realiste, nu electoraliste. Întoarcerea la patriotism. Unitate și curaj în apărarea democrațiilor atacate, inclusiv a statului evreu. Și pregătiri cât mai intense de război. Orice altceva ar însemna să se piardă, probabil, meciul cu dictaturile. Iar consecințele ar putea fi cataclismice.