La 65 de ani de la capturarea lui Adolf Eichmann

Se poate și altfel. Dacă vrei. ”Wo ein Wille ist ist auch ein Weg”. Care în engleză se traduce: ”Where there’s a will there’s a way. Iar în franceză: ”Vouloir, c’est pouvoir.“

S-a putut, acum exact 65 de ani, să fie arestat la Buenos Aires Adolf Eichmann. A fost un ceas astral al justiției omenești. Care a demonstrat că se poate face măcar în dimensiuni modeste o mai mult simbolică dreptate, după crime în masă fără egal în însângerata istorie a umanității.

Dacă însă ar fi fost după voința autorităților argentiniene, nici măcar această modică dreptate nu s-ar fi făcut. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat atunci o rezoluție, afirmând că răpirea lui Eichmann ar fi ”încălcat suveranitatea Argentinei”. Nu știu să se fi adoptat vreo rezoluție care să condamne țări ca Argentina pentru găzduirea unor criminali în masă.  

Banalitatea care a orbit-o pe Hanna

Ce mână țări ca Argentina să ofere o patrie unor monștri ai umanității? Ce l-a determinat pe Eichmann să devină căpetenia executivă a monstruosului proiect hitlerist al exterminării poporului evreu, din care naziștii de sub conducerea lui și aliații lor fasciști au lichidat aproximativ 6 milioane în Holocaust?

În ciuda inteligenței ei native și a celor câteva săptămâni petrecute la Ierusalim în calitate de corespondentă a publicației The New Yorker, devenită între timp o fițuică antisionistă și extremistă, Hannah Arendt n-a reușit decât să producă teza ei controversată, în fapt contrazisă de realități, privind ”banalitatea răului”.

Arendt, ex-iubita nazistului Heidegger, pare să fi interiorizat subconștient forme de elitism nemțesc și de antisemitism european de care nici măcar o gânditoare evreică de anvergura ei nu s-a putut proteja riguros și cu adevărat.

Acapararea ei de către profund inculcate prejudecăți europene pare a fi la originea eronatei ei aprecieri a lui Eichmann ca ”simplă rotiță” negânditoare din sistem. Or, nu fuseseră nici măcar toți naziștii, necum toți nemții, ca Adolf Eichmann. Și nici ucigașii nu exterminaseră cu elanul, entuziasmul și abnegația lui.

”Eichmann n-a regretat nimic”

Regretatul jurist germano-israelian Gabriel Bach, Procuror General Adjunct în procesul Eichmann, mi-a mărturisit, într-un interviu difuzat la Deutsche Welle¹, că i-a prezentat Hannei Arendt numeroase indicii și probe din proces și din discuțiile sale personale cu Eichman, care, în ciuda înfățișării lui de funcționar, demonstrau contrariul tezei răspândite de ea.

Profilul autentic al făptașului, organizator, ca gestapovist. al așa-zisei ”soluții finale”, profil întocmit de Bach pe bază de probe și mărturii, îl înfățișează pe crapulosul nazist devenit colonel SS drept câtuși de puțin abulic, docil, sau subaltern. Fusese, dimpotrivă, o căpetenie entuziastă, voluntară și perfect capabilă să-și procure mijloacele transpunerii proiectului său hitlerist, o figură de proră în materie de asasinat și genocid.

Ca Eichmann n-a fost niciun ”înger” exterminator, care să se poată lăuda că a ucis 4 milioane de evrei. Dar psihologic și sociologic n-a fost unic. După ce lichidau copii, femei și bătrâni în fața gropilor comune pe care evreii duși la moarte fără vină fuseseră siliți să le sape înainte de execuție, ori după ce-i împingeau în camerele de gazare, asasinii antisemiți ai nazismului dezlănțuit se întorceau acasă, își devorau cina bogată, se jucau cu propriii lor copii și ascultau Mozart sau oratorii de Bach. Iar duminică se duceau cu familia la biserică.

Păcatul german. Și încă o față a antisemitismului

Cum s-a dezumanizat un popor european trecut prin iluminism în așa un hal, încât un regim criminal să dea asemenea specimene ale barbariei, depășite doar de teroriștii islamiști din Gaza, autori ai masacrului de la 7/10/23, în materie de ticăloșie, cruzime și entuziasm asasin?

Răspunsul rezidă în antisemitism și trebuie căutat, parțial, în istoria creștinismului și în teoria înlocuirii de către biserică a evreilor ca popor ales. E o istorie anti-evreiască repetitivă și sumbră, dezastruoasă nu doar și nu atât pentru evrei, pe care antisemitismul are, între alte consecințe, involuntara însușire de a-i uni și întări, cât pentru purtătorii și colportorii urii.

Expulzările de evrei din Spania, ca și cele din Europa medievală, au întărit țările care i-au primit pe evreii alungați: Olanda, Germania, Polonia, Turcia și țările balcanice și răsăritene.

Ulterior, devenită, grație unei revoluții americane condiționate de reatașarea la Biblia Evreiască a creștinismului protestant, noua ”Țară a Făgăduinței” pentru mulți evrei ruși, ucraineni și moldoveni alungați de pogromurile țariste, nu în ultimul rând din Basarabia, America avea să se ridice în bună măsură grație și imigrației israelite din estul Europei.

Iar în mandatul britanic ”Palestina”, o fostă colonie turcească adusă în sapă de lemn de corupția și tirania otomană, avea să renască, după milenii, statul evreu.

Grevări istorice

Dușmanii antisioniști ai resuscitatei entități evreiești aveau să creadă că, după mii de ani de pacifism evreiesc, noul stat va fi o pradă ușoară.

Invaziile unui grup de 5 armate străine avea să declanșeze războiul de independență din 1947/48.

După alte invazii și conflicte militare impuse micii țări evreiești reîntemeiate în patria istorică a iudaismului, Israelul avea să se arăte perfect capabil să supraviețuiască, să se întărească și chiar, în ciuda lipsei bogățiilor subsolului, să se prefacă într-o redutabilă putere regională.

În bimilenarul pacifism evreiesc pare a se ascunde nu doar secretul supraviețuirii evreilor după înăbușirea în sânge a revoltei anti-romane a lui Bar Kohba, ci și cauza tragediei unei mari părți a evreilor exterminați în Holocaust. Ceea ce a slujit perpetuării evreilor în Diaspora, în dispersia masiv amplificată de distrugerea Templului de la Ierusalim în anul 70 și de înfrângerea luptătorilor pentru libertate de sub Bar Kohba, în 136, le-a subminat în timp, mai ales după emancipare, în Europa, identitatea, unitatea națională și voința de a lupta împotriva urii și a genocidului iscat de ea.

Culmea, emanciparea, abundența și prosperitatea aduse de capitalism, de revoluția industrială și de democratizări au relansat antisemitismul, în loc să-l estompeze. În societățile deschise, orice eșec personal e inexplicabil, din unghiul multora, altfel decât, pasămite, ca urmare a unei prezumtive ”conspirații evreiești”. Care ”explică” și orice nu pricep idioții din complicata lume modernă.

Înviere comunistă, globală: antisemitismul sintetic și ubicuu

Aparent mort și îngropat, în urma prăbușirii celui de-al Treilea Reich, antisemitismul nazist a renăscut în Europa sub flamura sovietelor și a comunismului și s-a reexportat în Orientul Apropiat, unde a consolidat vechiul anti-iudaism musulman.

Neo-marxismul și politicile identitare ale postmodernismului și ale mișcării woke, o excrescență marxistă și puritană a protestantismului anglo-saxon, l-au implantat cu succes, cu ajutorul KGB-ului, al STASI și al Securității, iar apoi al petrodolarilor Frăției Musulmane, în universitățile de elită de peste ocean. Unde extrema stângă s-a cununat cu islamismul.

Așa, precum și prin versatilitatea psihozei pe care o declanșează, se explică, în parte, ubicuitatea antisemitismului de azi. E peste tot. E pe tot terenul și în varii forme: clasice, moderne, postmoderne. Creștine, musulmane, atee. Ca anti-iudaism religios, ca rasism, ca antisionism.

Uimitoare, în context, nu e doar naivitatea unui sionism care a sperat, împreună cu Herzl, în accesul la normalitate, ca stat și națiune, al renăscutului Israel, ci și orbirea, în mare măsură voluntară, care împiedică mari părți ale elitelor intelectuale europene (și românești) să descopere, să tematizeze și să combată eficient pericolul global și acut al antisemitismului.

De ce nu se vrea? Între altele, pentru că Israelul are succes.

Iar succesul evreilor e intolerabil doctrinar, național, cultural, religios și rasial, pentru eșuați, frustrați și cei în ură de sine imersați.

Ca și pentru ideologii totalitari, anti-occidentali și anti-creștini ai Apusului pasămite ”rău”, edificat pe temeiul libertății și eticii biblice, iudeo-creștine.

Fiindcă dacă evreii, pe care teologia substituției îi vede inutili și inexplicabili, ba și demni de pedepse apocaliptice, supraviețuiesc și izbândesc, ce-i așteaptă oare pe cei care i-ar dori înlocuiți?

---

1. Interviul a fost reluat și publicat în anul 2011, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Procesul Eichamann. ↩︎