Spionajul, Tulsi Gabbard și un pericol maxim pentru Vest

Fac mulți spume la gură în aceste zile, inclusiv în Europa și în România, că Trump a ridicat și taxele vamale impuse aliatilor Americii, nu doar pe cele ale Chinei. De care uită în genere să amintească. Așa cum uită să amintească de amenințările lui Trump la adresa Rusiei.

Mai hiperventilează aceiași, ori alții că, potrivit neinformaților și extremiștilor antiamericani ”și-ar pălmui prietenii” și ar vrea, pe unii, să-i ocupe. Ce vor ei? Să scuipe cu boltă pe votul americanilor, ca să impună antiamericanii o Americă à la carte. Și ”să nu cumva să îndrăznească să ne contrazică demenții distopici de peste ocean, fiindcă noi ne-am descurcat perfect, iar ei sunt doar niște milogi necultivați și barbari. Ca Putin”.

Am reliefat în repetate rânduri că mă opun războaielor comerciale, care n-au, cum just nota la 3 februarie Kaja Kallas, decât perdanți. Am criticat mereu măsurile protecționiste.

Dar realitatea e că Trump nu face, în mare, cu excepția unor greșeli de stil, decât să rectifice nedreptăți și bizarerii antiamericane care continuă de multe decenii. ”Taxele vamale impuse de UE mașinilor americane sunt de patru ori mai mari decât taxele vamale impuse de SUA mașinilor europene”, scria pe drept, recent, George Ripa. Potrivit căruia, ”călărim SUA economic și militar de prea multă vreme. Și, în loc să mergem în direcția corectă, construim socialismul verde și ne rățoim la oamenii ăia că nu vor să ne mai ducă în cârcă. Ce să zic, ghinion. Trump…a cerut UE în primul mandat să scadă tarifele, dar noi nu și nu”. Adaug: un război comerial ar fi regretabil, dar mai bun decât unul fierbinte, în condițiile în care poporul american a vorbit, democratic, spunând: ”destul”, iar Europa a profitat de peste 80 de ani de umbrela americană. Și nu se poate apăra singură nici acum. Voi aplauda tarife sporite? Pentru nimic în lume. Dar voi încerca să înțeleg, fără să mă reped să afurisesc.

Marea problemă reală a lui Trump

Știu că pe zeloșii credincioși ai religiei anti-Trump argumentarea mea îi lasă rece. Să fie primit! Cei cu mintea destupată vor fi receptivi la eventualitatea ca litigiul comercial ori propunerile teritoriale avansate Danemarcei să nu fie cea mai spinoasă problemă a administrației Trump. Ci, paradoxal, însăși vitejia cu care președintele SUA s-a apucat să transpună promisiunile electorale pentru care a fost ales de majoritatea americanilor.

Căci Donald Trump e un lider curajos. A dovedit-o cu asupra de măsură când moartea l-a ratat de puțin, glonțul unuia din atentatorii la viața lui preferând s-o perforeze, mai degrabă decât să treacă pe lângă ea.

Dar și curajul unui lider este o medalie cu față și revers. Uneori, temeritatea exagerată poate deveni o mare vulnerabilitate.

Îngrijorătoare e această fragilitate, ivită din dorința de a da cu tifla tuturor avertismentelor, dacă e vorba să răsplătești cu slujbe grase inși convertiți la trumpism, mai ales când vulnerabilitatea rezultată afectează întreaga lume liberă. Și pare, totuși, intratabilă.

Între personajele răsplătite de Trump e strania sa opțiune pentru funcția de Director al Comunității de Informații, Tulsi Gabbard, o femeie nu doar bizară, ci și foarte suspectă, fără competențele cerute de legea americană în materie de culegere și analiză de secrete și cu o biografie extrem de neliniștitoare pentru toți aliații Statelor Unite.

Am ceva împotriva nominalizării în posturi cheie a unor oameni din afara sistemelor și elitelor?

Defel.

Am ceva contra promovării în guvern a unor foști militari de elită, ca Pete Hegseth, care a ajuns șeful Pentagonului?

Nicidecum. Dimpotrivă, salut numirea lui.

Dar audierea în Senat a locotenent colonelului Tulsi Gabbard, aleasa lui Trump pentru poziția de ”Directoare a Informațiilor Naționale”, deci pentru funcția de șefă a tuturor serviciilor secrete ale SUA plătite de contribuabili, a devoalat clar, ceea ce am bănuit și am spus în repetate rânduri, pe baza experienței trecute. Și anume, că ea este o cu totul altă poveste. Cu totul alta.

Funcția cu totul specială pentru care a nominalizat-o Trump

Oficiul Directorului Informațiilor Naționale ar fi trebuit, inițial, să fie un mic birou care să se ocupe de cooperarea și coordonarea serviciilor secrete. Între timp a devenit însă o autoritate mamut. Și o imensă birocrație, cu mii de angajați, în loc de câteva zeci. Șefa acestui oficiu conduce 18 servicii secrete, fiind principalul consilier de securitate al președintelui, al ministrului securității interne și al consilierilor de securitate ai Casei Albe. 

Esența muncii șefei DIN nu e doar coordonarea serviciilor, ci și identificarea amenințărilor și riscurilor de securitate pentru SUA, precum și cooperarea cu serviciile de spionaj ale altor state. În această calitate, directorul unui atare oficiu trebuie nu doar să aibă experiența muncii cu informații secrete ci și să fie o minte strălucită, capabilă să proceseze rapid pe cele existente și să le cumpănească judicios, clar, ponderat.

Are Tulsi Gabbard aceste însușiri? Experiența nu o are. Dar calitatea judecății și analizei ei politice, oare cum arată?

În apărarea lui Gabbard

S-a pus problema patriotismului lui Gabbard. Și a loialității ei față de SUA. Hillary Clinton o numise pe colega ei din Partidul Democrat, Gabbard, (înainte de plecarea ei din partid, urmată de fuga la republicani)  ”asset-ul” unei ”puteri străine”, și un atu al Rusiei, care-i sprijinise campania electorală democrată în 2020.

Gabbard spioana sau agenta de influență a Rusiei? Corupta Clinton nu e, desigur, neapărat, un etalon. Iar aprecierile ei nu constituie vreo garanție.

Mai ales când acuzata e militar și ofițer cu îndelungi state de comandant de batalion în armata americană, a îmbrăcat uniforma militară și continuă, după decenii, s-o poarte cu mândrie. Gabbard a dat-o în judecată pentru defăimare pe Clinton și i-a cerut despăgubiri uriașe. După care, și-a retras, spășită, plângerea. De ce?

Dar n-a avut ea dreptate să se opună politicii de regime change în Libia și Egipt promovată de Obama? N-a urmat acestei politici în cele două țări Frăția Musulmană în Egipt și haosul din Libia care mai durează?

Se vede azi în Egipt și Siria că Gabbard n-a avut întru totul dreptate.

Control de securitate

În ce privește activitatea hawaincăi Gabbard în raporturile ei cu Rusia, cu Europa, cu Vaticanul și cu Orientul Apropiat, FBI-ul a efectuat nu mai puțin de cinci verificări ale trecutului alesei lui Trump. N-a găsit nimic compromițător sau definitiv incriminant.

Dar, uneori, și cei mai răi pot avea dreptate. Faptul că un ins corupt, un nazist sau un comunist admite ziua că e zi, nu înseamnă că adversarul lor cinstit și democrat e silit să afirme contrariul. Căci realitatea e că nu e noapte.

FBI-ul s-a ocupat probabil prea mult de spionat adversarii conservatori ai stângii din Vest, precum și de operațiunea cenzurării lor în rețelele de socializare, ca să mai aibă timp să descopere pericolele reale amenințând America și Occidentul.

Astfel că, în ciuda FBI, Gabbard ridică întrebări extrem de alarmante nu doar în legătură cu ea, ci și cu serviciile secrete care au găsit-o curată ca lacrima.

Dar, mai grav, și cu președintele. Care, atacat în repetate rânduri pe nedrept, pare a crede că și Gabbard ar fi o victimă inocentă a presei și a ținut s-o vadă plasată în funcția de Director al Comunității de Informații, Trump stăruind în acest efort demn de un țel mai bun, chiar și după ce-a aflat de activitățile ei extrem de dubioase din trecut.

Așa că mulți americani și aliați ai SUA mizează pe sistemele de control, de checks and balances ale sistemului politic și constituțional american. În speță pe opoziția eventuală a senatorilor și pe dreptul lor de veto împotriva unor numiri problematice. Dar și în majoritatea republicană din Senat se manifestă probleme. Iată de pildă concepțiile lui Tom Cotton, senator republican de dreapta din Arkansas. Care admite că ”statele democrate sunt prieteni mai constanți (ai Americii) decât dictaturile, dar găsește că ar conta chipurile mai mult pentru SUA ca acele țări să fie pro-americane, decât pro-democratice”.

Ceea ce, în lumea globalizată și supusă unor regimuri totalitare angrenate în război (hibrid) cu Vestul, e o prostie monumentală. Democrațiile nu declanșează războaie unele împotriva altora. Și se ajută reciproc să reziste asaltului terorist și totalitar. Când sunt cu adevărat democratice. Așa cum ar trebui să fie toate statele NATO.

Dar cum ar ajuta Gabbard America?

Cum ar contribui ea, în calitate de șefă a comunității de informații, la sarcina Americii și Vestului de a rezista atacurilor Rusiei, Chinei și terorismului islamist și de a-și câștiga războaiele? Cum știe ea să-i identifice pe inamicii Vestului, pe prieteni, pe dușmani?

Iată cum. În noaptea cotropirii teritoriului ucrainean de către armada Kremlinului, la 24 februarie 2022, Gabbard acuzat NATO pentru invazia Rusiei.

Tot ea i-a cântat osanale repetate ”curajosului” spion american, trădător al patriei sale, Edward Snowden, care se vânduse principalilor inamici ai SUA, Rusia și China.

Gabbard a introdus în Congres o legislație, menită să-l grațieze pe trădătorul camarazilor ei în uniformă. Și fără. Mai nou, ca să poată fi validată în funcția de șefă a serviciilor, a zis, presată dur de senatori, că Snowden, despre care susținuse că ar fi dat chipurile dovadă de ”bravură” , ar fi ”încălcat legea”. Atât.

De bunul simț de a-l califica, la fel ca militarii și agenții secreți americani, drept trădător, care și-a expus colegii celor mai diverse riscuri, inclusiv mortale, Gabbard n-a fost în stare, în ciuda insistenței congresmenilor. În repetate rânduri a declarat că ea va avea grijă ca un Snowden viitor să vină la ea și să-și spună oful ei, în loc să fugă în China și Rusia. Atât.

Și tocmai ea să apere secretele americane pe care le-a vândut inamicilor Americii un criminal numit edulcorant ”whistle blower”, când de fapt e vinovat pentru vărsarea sângelui unor agenți secreți ai SUA?

Gabbard față cu criminalii în masă aliați din Rusia și Siria lui Assad

Oare ce încredere vor putea avea alte servicii în cele americane, când o vor avea pe Gabbard ca tartor al Comunității de Informații a SUA?

Oare câte informații secrete vor mai primi americanii din partea canadienilor, britanicilor și australienilor știind că Gabbard i-a lăudat frecvent pe dictatorii răsăriteni, apărându-i pe Assad și pe Putin, al cărui satrap sirian a folosit arme chimice, un act pe care Gabbard l-a negat, în ciuda administrației Trump 1 și a Comunității de Informații americane.

Gabbard a preferat să acuze SUA și pe Trump însuși de ”susținere a al Qaidei” și de sprijinirea de grupări teroriste, islamiste, în Siria, făcându-se astfel ecoul propagandelor Rusiei, Siriei și Iranului. Cum ar putea israelienii și alți aliați ai Americii să aibă încredere în SUA cu un asemene director al comunității serviciilor secrete americane?

A-i judeca obiectiv opțiunile politice din trecut nu lasă loc decât unui număr de două, poate trei alternative. Ori n-o duce capul, ori e agenta Rusiei. Ori ambele.

Căci pentru T.G și acum, în timpul audierii ei în Senat, Rusia e doar ”un competitor al SUA”, cum s-a exprimat ea textual, la audierea din Senat. Oricine altcineva ar fi desemnat Moscova drept o ”amenințare”, ba chiar drept inamic aflat în plin război hibrid împotriva Vestului. Așa cum oricine l-ar fi calificat pe spionul rus Snowden drept trădător, auzind că a divulgat informații secrete astfel încât a pus în pericol sau a secerat vieți americane.

Gabbard și cererea ei de a li se lua serviciilor instrumentele

De opoziția ei scandaloasă la legea care permite serviciilor secrete de felul NSA să supravegheze comunicațiile electronice străine, nici nu mai e nevoie de amintit.

Tulsi a cerut să fie revocată legea 702 (căci ar fi ”încălcat drepturile civice” americane și ar fi fost expresia exercitării excesive a puterii guvernamentale). În răspăr cu judecătorii, ea ar fi vrut să-i substituie o lege menită să impună mandate judecătorești pentru fiecare ascultare implicând, inclusiv în străinătate, americani, o lege perfectă pentru Kremlin, Beijing și Teheran. Astfel s-ar fi ucis practic eficiența comunității de informații a Statelor Unite. Și totodată a celei occidentale.

Pentru că nimeni nu are capacitățile electronice ale SUA.

Gabbard a invocat, și în această chestiune, prezumtivele ei intenții bune. Cu care e pavat drumul spre infern. Ca și extrema stângă europeană, ea una nu ar fi avut altă grijă decât respectarea ”constituționalității” legilor. Așa că nu s-a dezis decât in extremis și doar parțial, ca să obțină funcția de director al DCI, de opoziția ei față de această lege esențială pe care încercase s-o nimicească anterior.

Gabbard și întâlnirile ei bizare

Cum își justifică Gabbard azi poziția pro-Assad, dictator criminal în masă cu care, în mod straniu, ea s-a întâlnit în chip misterios acum opt ani, după ce omul, ajutat de Rusia lui Putin, își gazase parte din propriul popor? Pe atunci, Gabbard se dădea mare ”campioană a păcii”. Ea, care era nimeni, voia cu tot dinadinsul să aducă pacea poporului sirian. Ceea ce spune mult despre capacitatea ei cvasi-nulă de a judeca situații complexe.

Dacă e adevărat ce a zis atunci. Când n-a oferit niciun fel de detalii despre cele discutate cu Assad. Convenabil, nu?

Și dacă a mințit? De ce să nu mintă, dacă apără trădători? Și dacă apoi s-a întâlnit, în Liban cu lideri religioși întreținând legături cu Hezbollah? O fi considerat că Hezbollah (nu Israelul) e un aliat de mare nădejde al Statelor Unite?

Gabbard tot invocă, repetitiv, ura ei pe Al Qaida, care s-ar fi născut la 9/11 și ar fi determinat-o să îmbrățișeze cariera armelor.

Dar în folosul cui o fi îmbrățișat-o? Că nu e clar. Deloc nu-i clar dacă în interesul SUA. În context, ea îl acuză pe noul potentat sirian, care după 9/11 ar fi ”dansat în stradă”, pentru apartenența lui la Al Qaida, deși omul s-a desprins credibil, la mijlocul deceniului trecut, de organizația fondată de Bin Laden. Ca și cum sunitul Ahmed al-Sharaa, noul președinte interimar al Siriei, ar pune azi probleme de securitate SUA în Orientul Apropiat, iar nu Iranul și interpușii lui teroriști din Yemen până în Gaza și din Liban până în Irak.

Dar cu ce furie i-a apărat ea pe ayatolahii iranieni! Cu ce mânie proletară l-a atacat Gabbard în 2020 pe președinte, când, în primul său mandat, șeful statului american, care stătea să fie suspendat din funcție, ordonase eliminarea comandantului Gărzilor Revoluționare iraniene, Soleimani! Gabbard a numit lichidarea acestui mare terorist ”declarație de război” a Americii, ”cu efecte de subminare a securității naționale a SUA”.

După cum s-a aflat, Soleimani pregătea atentate teroriste împotriva cetățenilor americani și nu doar, cum era notoriu și atunci, împotriva aliaților israelieni ai Americii.

Și în Extremul Orient?

Gabbard nu s-a cruțat defel nici în privința Chinei comuniste.

Femeia care se consideră calificată să conducă serviciile secrete ale SUA n-a precupețit nici un efort în apărarea proprietății comuniste, chineze, TikTok.

Gabbard s-a ridicat ca Mutter Courage în contra cerinței legii și intereselor americane. Și împotriva doleanței firești ca această rețea care-i manipulează la greu pe americani, fiind un risc major de securitate nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru aliații lor, cum s-a văzut în România, să fie vândută și controlată de un patron american. Iar nu de comuniști.

Nu știe ea că TikTok e o infrastructură chineză care îi spionează intens și pe americani, și pe aliații lor occidentali? Și dacă nu știe, de ce nu știe? Cât o duce capul?

În schimb, tot ea s-a opus ca Japonia, un aliat extrem de important al SUA, să iasă din autoizolarea militară. Nu i-a plăcut ideea ca Tokio să-și asume misiuni regionale militare mai ample, în apărarea intereselor regionale ale Statelor Unite și ale Vestului.

Campioana păcii la Vatican

Cireașa de pe tortul nefăcutelor ei? Gabbard a efectuat acum mai puțin de un an o vizită la Roma și la Vatican, plătită inițial de ceva ce pare o simplă fațadă, un ONG patronat de Pierre Louvrier, președinte al ”Fundației Clementy”, un om de afaceri european care întreține relații cu totul sulfuroase cu ruși sancționați de SUA.

De pildă, aparent, cu spionul rus Igor Girkin, ultranaționalistul criminal în masă, urmărit de FBI, care a înfundat pușcăria pentru că i s-a părut că Putin nu ar acționa destul de radical în Ucraina.

Și în această privință, ea pretinde că n-ar fi făcut nimic rău. Nimica nimicuța. Cum nici în 2017 nu s-ar fi întâlnit cu șeful Hezbollah, azi defunctul Nasrallah, trimis recent la cele 72 de fecioare de Mossad și IDF. Deși, după vizita ei la Assad, aliatul Iranului și-al Hezbollah, care-l salvaseră pe potentatul sirian de debarcare în timpul războiului civil, serviciile secrete americane au interceptat o convorbire a doi combatanți ai grupării teroriste șiite. Potrivit lor, Gabbard se întâlnise ”cu bossul” sau ”șeful cel mare”.

Ține să fi fost el, oare? Ține, ține?

Hai să stăm strâmb și să recapitulăm drept

Cum stă oare Tulsi Gabbard, ex-democrata din Hawaii, proaspăta convertită la trumpism, în sfera capacității de a defini și identifica riscuri de securitate, dacă nu e spioana Rusiei? Dacă nu e fana dictatorilor? Dacă e doar incompetentă? Și dacă acceptă să se lepede de Satana? Pardon, de Rusia. Și de Ed Snowden.

Ce credibilitate are ea, de vreme ce a criticat masiv America și pe aliații SUA, apărând atrocitățile inamicilor Vestului? Ce aliați ai SUA vor avea pe viitor încredere în serviciile secrete din subordinea ei? Ce stat, ce guvern și ce serviciu îi va mai acorda credit?

Cum va fi să se reia, de această dată credibil, mantra complicității lui Trump cu Rusia? Iar dacă Trump nu s-a gândit la toate acestea, de ce nu s-a gândit? De ce nu s-a gândit nimeni din anturajul lui?

Iată un test dificil și pentru Congres, și pentru senatorii republicani, cărora li se cere s-o respingă pe Gabbard și să se delimiteze de extrema dreaptă republicană din siajul ei, cea la fel de anti-neoconservatoare și izolaționistă ca extrema stângă de peste ocean.

Nu mai puțin complexă va fi misiunea unei noi elite europene de a intui necesitatea de a ajuta Statele Unite să-și înțeleagă interesul de a susține Europa, fără să se lase călărită de ea. Și de a convinge populațiile ambelor continente de nevoia cooperării mutuale, pentru ca totul să nu fie pierdut în Ucraina, în restul Europei și în Orientul Apropiat.