De ce era predictibil eșecul negocierilor americano-iraniene?

Iată de ce. Și ce e probabil să urmeze.

Eșecul tratativelor se putea lesne prezice, întrucât nu se poate discuta rațional cu un inamic fanatizat. Și cu atât mai puțin cu unul care s-a drogat și umflat din plin cu triumful unui succes parțial sau părelnic.

Ar fi fost, deci, o minune ca tratativele să dea rezultatele scontate de optimiști incurabili. Optimiști din tagma celor pentru care inamicul real al civilizației nu e islamismul terorist de epocă de piatră iranian, ci un președinte american ales democratic care-l pune la punct.

Reacția americană. Și mersul negocierilor

SUA super-blochează în acest moment – potrivit președintelui Trump – Strâmtoarea Ormuz, blocată anterior de regimul islamist iranian, care cere taxă de protecție navelor ce-și iau petrolul din regiune, folosind această cale maritimă. Nu e clar, ce-i drept, cum va funcționa această superblocadă. Care implică și confiscarea de nave ce plătesc taxa de protecție pretinsă de mullahi. E clar însă că pare o idee bună, chiar dacă numai pentru că împiedică regimul islamist să controleze cine intră și iese din Strâmtoare și pentru că obligă și China comunistă, una din principalele puteri care-și importă țițeiul și pe această cale, să ceară Teheranului eliberarea căii navigabile.

Anterior, negocierile dintre Washington și Teheran găzduite de pakistanezi eșuaseră. Potrivit unor relatări ale mediatorilor musulmani, discuțiile americano-iraniene fuseseră extrem de tensionate. Au fost inițial indirecte, pentru că apoi să se treacă la convorbiri față la față.

De partea americană au participat la discuții vicepreședintele Vance și emisarii speciali Witkoff și Kushner. Delegația iraniană a fost condusă de președintele ”parlamentului”, Mohammad Bagher Ghalibaf, însoțit de ministrul de externe Araghchi și de vicepreședintele iranian Mohammad Reza Aref.

Iranienii ”pre-condiționaseră” convorbirie: între condițiile puse și respinse, fusese, la loc de frunte, includerea teroriștilor Hezbollah din Liban în armistițiu. Precum și eliberarea a sute de mii de dolari din fondurile înghețate ale Iranului. Americanii, potrivit cărora iranienii vorbesc pe două sau trei voci foarte diferite, au refuzat și cererile în sine, și precondiționarea negocierilor.

Oamenii mullahilor n-au vrut să discute uraniul îmbogățit (Trump a invalidat duminică opinia unor surse, potrivit cărora iranienii s-ar fi făcut ulterior mai concilianți, căci Teheranul insistă să dispună de o energie nucleară de care, la bogăția sa în petrol, n-are câtuși de puțin nevoie ). Fapt e, că mullahii au cerut schimbarea statutului Strâmtorii Ormuz. Și s-au văzut iar refuzați.

Mullahii au mai vrut compensații pentru pagubele suferite în război (pe lângă deblocarea fondurilor iraniene) și asigurări de încetare a focului pe termen lung.

SUA ar fi trasat linii roșii clare, afirmă surse apropiate administrației. Trump ar fi promis țărilor arabe deschiderea completă și reală a Strâmtorii Ormuz. În plus, nu doar SUA ci și EAU au refuzat clar și fără echivoc eliberarea de fonduri iraniene de sute de miliarde de dolari.

La un moment dat, vicepreședintele Vance și ministrul de externe Araghchi ar fi fost gata să se ia la bătaie, afirmă presa turcă. Se discuta administrarea Strâmtorii Ormuz. Pe care distrugătoarele americane au traversat-o înaintea amorsării tratativelor, în ciuda amenințărilor IRGC.

Cum se ajunsese la negocieri

Președintele SUA întrerupsese din nou, prematur, confruntarea militară cu mullahii, care se consideră clar învingători pentru că sunt în viață, la putere, și la butoanele care controlează șantajul și extorcarea mafiotă de fonduri de pe urma navigației în Strâmtoarea Ormuz, prin care trec 20% din cantitățile de gaze și petrol ale lumii.

Concomitent, regimul islamist, terorist și genocidar de la Teheran a constatat că, lași, ori pro-islamiști, europenii din NATO au refuzat să ajute SUA în asigurarea Strâmtorii și în efortul militar din Golful Persic. Ceea ce lasă America și Israelul fără sprijinul NATO și cu aliați arabi care nu se pot apăra singuri.

În plus, administrația americană pare în genunchi, pentru că în SUA antisemitismul, instigat cu putere fără precedent și de la extrema stângă și de la cea dreaptă a spectrului politic, precum și de presa mainstream, a făcut războiul împotriva Iranului impopular. Iar asta în condițiile în care vor avea loc în noiembrie alegeri, care ar putea da câștig de cauză opoziției și provoca astfel o nouă tentativă de suspendare din funcție a președintelui SUA, Trump.

În fine, săptămânile războiului n-au iscat scontata revoluție iraniană, n-au dus la descoperirea uraniului îmbogățit al Iranului, și nici n-au obținut distrugerea tuturor rachetelor și lansatoarelor de care dispun Gărzile Revoluționare Islamice. Extrem de îngrijorătoare sunt, mai ales, arsenalele subterane ale teocrației.

Iată de ce mullahii se simt pe cai mari. Și de ce se înșală

Ayatolahii se cred pe cai atât de mari încât insistă asupra unor revendicări maximaliste, întărind aprehensiunile vecinilor lor arabi, nu doar ale SUA și Israelului.

Or, Trump e în război nu doar cu ei, cărora CENTCOM și forțele israeliene le-au luat flota, aviația, apărarea antiaeriană, sumedenie de rachete și lansatoare, mii de ofițeri ai teroristelor Gărzi Revoluționare Islamice și ai trupei de poliție politică internă, Basij.

Președintele american e în conflict și cu mass-media apuseană, cu opoziția tot mai radicală, de stânga, cu minoritatea de circa 15 % antisemită din MAGA. Și e în luptă cu sondajele. Așa că nu va putea tolera un Iran islamist excesiv de obraznic, care să-l devoaleze pe Trump ca perdant.

Pentru că o astfel de alternativă i-ar ataca lui Trump nu doar grav orgoliul gonflat, ci și, la urne, șansele republicanilor care candidează pentru Congres în noiembrie.

Și Europa?

Europa va începe cândva, încetul cu încetul, să se detașeze de bucuria narativului iranian și a prezumtivei ”înfrângeri” a SUA și a Israelului.

UE va înțelege la un moment dat, fie și cu greu, că actualul aranjament e total nesatisfăcător pentru ceea ce a rămas din democrații dotate cu economii de piață, care mai țin întrucâtva la libertatea lor tot mai ciuntită. Pentru că plasează UE la cheremul rachetelor iraniene și îi bagă mâinile adânc în buzunar, din cauza taxei de protecție cerute de Iranul islamist, un aliat al Rusiei și Chinei, care câștigă de asemenea, enorm, de pe urma poziției întărite a regimului islamist iranian.

Mai grav, Europa își plătește antiamericanismul și antisemitismul cu zdruncinarea până în temelii a alianței NATO – succesul până acum cel mai amplu al mullahilor și al aliaților lor chinezi, nordcoreeni și ruși.

Ce va fi de acum încolo?

Vor crește masiv presiunile internaționale asupra statului evreu, menite să-l determine să se conformeze revendicărilor iraniene și să înceteze să-i vâneze pe interpușii teroriști șiiți din Liban ai Teheranului. Ierusalimul ar face foarte bine să reziste acestor presiuni și să înceapă să-și termine inamicii din Liban și Gaza. Spre bucuria libanezilor creștini și suniți și a țărilor arabe din regiune. Care se gândesc acum, în fața spectacolului slăbiciunii americane manifestate în oprirea prematură a războiului, să pupe, în schimbul unui strop de părelnică securitate, papucul islamiștilor persani.

America și Israelul vor trebui deci să revină la lucru și să-și escaladeze perceptibil efortul de a readuce la rațiune conducerea de la Teheran. Care se supraestimează masiv.

Dar nu doar prin super-blocada Strâmtorii Ormuz, de către SUA. Cea controlată, până la decizia lui Trump, de mullahi, prin intermediiul amenințărilor piraterești și teroriste, iraniene.

Până acum, Trump a tratat Iranul cu fine și nemeritate mănuși de mătase. Dacă nu le scoate, va fi vai de tot ceea ce a întreprins până acum. Și nu e clar că ar fi hotărât să le scoată, speriat cum pare a fi de numărul fără precedent de americani orbiți și rinocerizați, dincolo de măsura, salutară, a preluării controlului asupra Strâmtorii Ormuz.

Căci nu pare să-l ajute expectativa, ci mai degrabă fuga înainte. Și acțiunea fermă și consecventă.