Deliruri spirituale. Și prezidențiale. Trump, Mesia, Papa și Iranul

Spune-mi cu cine te însoțești, cine te apără și cine te crezi, ca să-ți spun cine ești. Liderul statului islamist iranian, Pezeșkian, l-a condamnat pe Trump, ”apărându-i” pe creștini de prezumtiva ”blasfemie” a președintelui SUA, Trump. Care îl criticase pe Suveranul Pontif. Un Papă pro-islamist care sărise în apărarea regimului genocidar iranian.

Asta face liderul unui stat ca Iranul, în care a dărui o Biblie te costă viața. În care creștinii Bisericii Subterane, tot mai mulți și toți clandestini, sunt executați chiar mai rapid decât toți ceilalți. În care să te păzească Dumnezeu să fii prins că te rogi pentru că tu, un fost musulman, te-ai convertit.

Căci apostazia e pedepsită cu moartea de cultul morții islamist, într-o țară cu execuții pe bandă rulantă – câte patru, cinci spânzurări pe zi în 2025. Când munca zilnică a călăilor a sporit cu cca 70%, cu mult înainte de a începe genocidul iranian din ianuarie.

Creștinii clandestini din Iran, toți foarte pro-israelieni, supraviețuiesc numai ei știu cum, rugându-se fierbinte, de ani de zile, ca să se vadă eliberați de banda criminală în masă alcătuind regimul mullahilor. Regim al cărui președinte se erijează acum în ”apărătorul” lor și al tuturor creștinilor, pentru că Trump i-a servit la fileu ocazia unui smash propagandistic de zile de mari.

Trump ca Isus?

Liderul american a mai făcut-o lată odată. A câta oară? Căci numai ”ușă de biserică” nu e. Deși așa pare a se crede, dată fiind imaginea sa căreia nu-i mai lipsea decât un halou. Cu ajutorul inteligenței artificiale, Trump s-a prezentat în postura de mântuitor și tămăduitor între bolnavi și soldați, împărțind lumină și vindecări. Ceea ce, firește, i-a indignat la maximum baza creștină.

Anterior, Trump îi adresase Suveranului Pontif critici pe cât de lipsite de precedent, pe atât de justificate, în esență. ”Nu ne place un Papă care consideră că ar fi OK să existe un Iran înarmat nuclear”, susținuse el, tematizând regimul de la Teheran care, potrivit lui Donald Trump, ”vrea să arunce lumea în aer cu arma nucleară”. Președintele SUA a ripostat, astfel, pe cât de tăios, pe atât de îndreptățit la criticile neobișnuit de dure, pacifist-pro-islamiste, ale Papei Leon al XIV-lea. Papa condamnase retorica ”belicoasă” a președintelui american și ceea ce calificase drept un ”delir al omnipotenței tot mai agresive”. Ceea ce relevă că, în loc să-i apere, cum i-ar ședea bine, pe creștinii măcelăriți an de an în masă, în Asia și Africa, de credincioșii religiei politice fanatice a islamului radical, răspândite în lume ca islamofascism, șeful Bisericii Catolice osândește încercarea americano-israeliană de a izbăvi Vestul de amenințarea nucleară (și teroristă, balistică și genocidară) a islamiștilor de la Teheran.

Deloc de mirare că lui Trump i s-a părut, în revanșă, că, în materie de politică externă, Papa ”e groaznic”, că e la cheremul extremei stângi și că ar fi făcut bine ”să nu repete papagalicește ce-i pun în gură extremiștii progresiști”.

Ceea ce pe de altă parte, oricât de adevărat ar fi, nu justifică postarea, între timp ștearsă, în care Trump se lăsase portretizat de inteligența artificială în rolul unui soi de ”izbăvitor” mesianic.  

Ce-a fost acest delir prezidențial?

A înțelege motivațiile și resorturile interioare ale acestui președinte american cu calități și defecte de personaj dostoievskian presupune mai mult decât evaluarea convențională aplicată oricărui dregător de rând. Trump nu e un dregător de rând, ci liderul superputerii.

Iar acest politician egocentric și chiar narcisist, plin de neajunsuri personale și de lacune în materie de calități intelectuale ieșite din comun, a ajuns în această poziție de conducător al lumii, supraviețuind unui deceniu de demonizări care pe orice om mai puțin încrezător în forțele proprii l-ar fi zdrobit și dat gata, definitiv. Și care au dus la varii tentative de a i se lua viața.

Dintr-un atentat a scăpat literalmente cu glonțul trecându-i pe la ureche. Ce om ar fi rămas insensibil și neconvertit la credință, în fața morții care-l mângâiase ”duios” pe fața întoarsă în fracțiunea de clipă de dinainte ca plumbul să-i traverseze urechea?

Și cine dintre cei care nu i-au studiat cu maximă atenție pe un Svidrigailov din Crimă și Pedeapsă, ori pe marii ticăloși care coexistă cu un ”idiot” ca Prințul Mîșkin, ori cu Alioșa Karamazov, fiul și fratele pur al unor ticăloși perverși și sângeroși ca Feodor și Smerdiakov, de care îi scârbă și iadului, ar putea înțelege abisurile infernale din sufletul unui om chinuit? Unul care, după ce a suportat stoic afurisiri ce li s-au adresat poate doar celor mai mari ucigași în masă ai omenirii, unor Hitler, Mao, Stalin sau Pol Pot, descoperă uluit că degeaba se străduiește să facă bine să salveze Vestul și America și libertatea lor de forțe totalitare și nihiliste. Pentru că se vede confruntat cu atât mai abitir cu blamări, infamări, demonizări și satanizări, cu cât se străduiește mai mult să-și salveze țara și lumea iudeo-creștină.

Spre deosebire de personajele imaginate de marele scriitor rus, Trump e real-real. Cum era și epilepticul Dostoievski, în al cărui interior coexistau omenescul, binele divin și răul malign. În ce-l privește, deși e la butoanele globului, președintele american pare uneori la fel de comic ca stăpânul taberei răului din ”Crimă și pedeapsă”, Svidrigailov.

Că, deși aflat în funcția celui mai puternic om din lume, Trump nu e nici Mîșkin și nici Alioșa ci, până la urmă, doar un biet politician dependent de voturile oamenilor, pare să se fi dumirit într-un târziu și el. Căci a făcut bine și și-a șters postarea tactic și politic imbecilă, de vreme ce mase mari de oameni prea puțin cultivați sau inteligenți se arată incapabili să-i interpreteze gestul cu umor.

Sau altfel decât ca o blasfemie.

În luptă cu Verhovenski

O blasfemie pe care, neîndoielnic, imaginea sa ca vindecător miraculos și luminos o frizase, deși crearea și postarea imaginii nu reprezentaseră decât un protest. Sau o decompensare de o clipă.

Cea a unui om asediat psihic de ipocrizia fără leac a unei lumi care și-a pierdut vocația creștină, conservator-liberală, ajungând infern terestru parcă nu mai puțin pervers decât universul creat după chipul și asemănarea cuplului de ticăloși Stavroghin-Verhovenski.

Ca revoluționar nihilist nu mai puțin împătimit și însetat de putere decât frații săi din realitatea neliterară contemporană, figurile de proră ale slugilor tenebrelor neomarxiste, neonaziste și islamo-fasciste, Verhovenski, mârșavul din Demonii, pare eterna emblemă a timpului nostru, un ev zguduit în răstimpuri de friguri totalitare, genocidare.

Nu e clar ce va mai fi de acum încolo în dostoievskiana pendulare a lumii și a bietei Americi între rai și iad. Dar am un sfat pentru marii scandalizați din baza republicană, creștină, care se pregătesc să treacă penibil, cu arme și bagaje, în oștirile fără număr ale detractorilor obsesivi ai lui Trump; calmați-vă. Mai ușor cu pianul pe scări.

Pe voi și pe cei ce-și doresc salvarea lumii iudeo-creștine, asediate nu doar de chinezi, de Putin, de islamiștii iranieni, de teroriștii statului islamic și ai Frăției Musulmane, de naziști și de tovarășii lor woke, ne îndemn să ne înțelepțim urgent. Căci în miezul smintelii planetare și al uriașei bătălii spirituale care ne însoțește războiul hibrid și fierbinte global, am face bine toți să ne rugăm fierbinte pentru sănătatea mintală și deciziile juste ale unui președinte care s-a apucat, în interesul asediatelor democrații apusene, de treburi esențiale, refuzate de mai rezervații săi predecesori.

Cine și le-ar fi asumat, dacă nu se credea un pic ”Idiotul” și un pic Alioșa Karamazov?