În fața răului, cei mai mulți oameni tac și se retrag. Din pământ, sângele vărsat în crime de război strigă la cer și reclamă să i se facă dreptate. Cum? De pildă, așa cum a cerut președintele american: prin traducerea în justiție a lui Putin, liderul criminalilor de război ruși.
Ca și a complicilor săi: Lavrov, Șoigu, oligarhii și compania. Că nu e ușor, ține nu doar de redusa capacitate de a-i captura pe mai-marii mafiei ruse. Ci și din cauza colaboraționismului.
În România am remarcat două tipuri de colaboraționism feminin. Unul e politic și e asumat de țața botoasă și țipăcioasă, urmașa rotofeie a malodorantei gospodine supraponderale care-i aplauda în iunie 1990 pe minerii violatori și ucigași aduși de regimul fesenist și conduși de securiștii lui Ion Iliescu în București, ca să nimicească opoziția. În fruntea măruntului grup de filoputiniști asumați, această infecție, tributară mentalității autoritare care o caracterizează, speră deschis în victoria dictatorului și lichidarea Ucrainei, nu pentru că i-ar păsa de Ucraina, ci pentru că adoră dictatura.
O victorie a democrației ucrainene sau a valorilor occidentale ar fi, deci, pentru ea, o catastrofă.
A doua categorie de colaboraționism feminin are o purtătoare de fanion aproape identică, fizic. Nu e mai puțin trupeșă, planturoasă, dolofană și durdulie, dar e net mai subtilă, intelectual.
Cu vanitatea la fel de gonflată și pipota nu mai puțin umflată, ea e chinuită de frică. Are de apărat o reputație academică, nu politică. Spaima care o torturează nemilos e eventualitatea unei victorii ucrainene. De ea și de-o democrație veritabilă atât la Kiev cât și la București se teme ea cumplit.
Realizează că regimul Putin, ca și cel hitlerist sau stalinist, e imposibil de apărat direct. Prea i se văd cu ochiul liber crimele în masă și de război. A-l susține pe față e a-și distruge instantaneu reputația.
Dar dictatorul criminal poate fi ajutat indirect, prin retorice lovituri de secure la baza trunchiului care legitimează un război de apărare. Ghiftuita preopinentă cu pipota mare va avea deci grijă să obtureze diferența dintre un război de agresiune și cel drept. Va explica locvace (și aparent pacifist) oricui îi va acorda un minim de atenție, cât e de rău războiul, ce catastrofe produce și că orice ar fi, chipurile, mai bine decât confruntarea militară. În această “logică” ar fi imperativ (și justificat de raportul de forțe global) să fie lăsat cel aparent mai puternic (adică Rusia) să câștige mai repede. (Ca să fie bine, nu rău și pace, nu război). Cum? Refuzându-i-se armele celui mai slab. Adică Ucrainei.
Ce le animă pe aceste suave făpturi? Frustrarea, invidia, ranchiuna, vanitatea, pofta de putere și vindicta? Din toate câte puțin? Din toate mult? Nu contează decât că majoritatea covârșitoare a oamenilor din România și Republica Moldova și-a arătat omenia primind cu brațele deschise sute de mii de refugiați, forțați de un regim criminal să-și ia lumea în cap. Se vor putea repatria cândva? Nimic nu e mai puțin sigur, cât timp regimul Putin n-a fost învins, iar tiranul debarcat. Nu știe servila duduie putinistă cu pretenții intelectuale ce articol genocidar a publicat deunăzi Ria Novosti cu aprobarea severei cenzuri a Kremlinului? E greu să știm cu cine avem de-a face în Rusia?
Nu tocmai, dacă dispunem de oarecare experiență și de necesarele cunoștințe istorice, politice, sociologice, antropologice și dacă ne racordăm la realitatea declarațiilor oficiale ale Moscovei. Ori la corul polifon al cazacilor și cazacelor din oștirea dezinformatorilor și propagandiștilor putiniști. Caz în care vom auzi – dacă vrem- melodia adevărului, intonată uneori radical, alteori diluat, uneori, ascuns, codat, cifrat, alteori pe față, dar întotdeauna interpretabilă astfel, încât liderul suprem să cadă bine și să aibă dreptate mereu. Până va fi debarcat.
Hannah Arendt a scris stăruitor în Originile Totalitarismului despre nevoia liderilor totalitari de a face predicții invariabil ireproșabile, de a fi prooroci și, ca profeți, infailibili. În consecință, ei își vor devoala intențiile, dar o vor face cu oarecare precauție, astfel încât să nu alerteze cercurile de care ar mai putea avea nevoie, iar orice eșec al predicțiilor lor să poată fi atribuit altcuiva.
Directivele lor cele mai radicale și riscante ar putea, prin urmare, să fie formulate în clar doar prin intermediul interpușilor, astfel încât, la un eventual eșec, regimul să dea vina pe alții, nu pe dictator, iar la o eventuală alarmă generală, iscată de articularea de planuri radicale, genocidare, să se poată replica evaziv și calmant, susținându-se că nu sunt afirmații autorizate ale ”Conducătorului”. Sau ale ”Căpitanului”. Sau ale ”Corifeului tuturor geniilor”. Sau ale ”Führerului”. Sau ale lui Putin.
Pentru că adevărata față a Rusiei lui Putin s-a devoalat la Bucea, la Mariupol și Harkiv, noul cor putinist a început să fredoneze polifon melodia adevăratelor intenții ale Kremlinului. L-a dirijat, mai nou, sluga preaplecată a tiranului, Dimitri Medvedev. Obsecviosul locțiitor al dictatorului a spus în clar ce dorește regimul Putin. ”Vrem să facem o Eurasie deschisă de la Lisabona la Vladivostok”, a declarat fostul președinte al Rusiei, Medvedev, citat de ziarul german Handelsblatt. Apropiatul lui Putin a declarat pentru presa rusă că acest lucru ar fi ”în beneficiul ucrainenilor”, care ar ”dobândi o pace lăuntrică”.
Ce n-a spus Medvedev, dar se poate subînțelege că a insinuat? Că Herrenvolk (n.r. popor de domni-stăpâni), poporul ”omului nou” în acest ”spațiu vital” eurasiatic, croit pe măsura ambițiilor de odinioară ale lui Hitler, care-și dorea și el un ”Lebensraum”, vor fi rușii.
Medvedev nu e fitecine. Acum e viceșeful Consiliului de Securitate al Rusiei, funcție ce implică coordonarea operațiunilor militare ale forțelor invadatoare din Ucraina.
Fostul președinte și premier al Rusiei a învățat destulă istorie ca să nu-i scape faptul că, încercând să-și escamoteze planul declanșării războiului, Hitler le-a atribuit evreilor, în ianuarie ’39, belicoasa lui dorință.
Nu e deci lipsit de interes faptul că Medvedev a invocat ”necesitatea curățării mentalității sângeroase a ucrainenilor”, care, potrivit lui, ”se roagă de 30 de ani pentru al Treilea Reich și au fost învățați o pseudoistorie”.
Ceea ce se traduce simplu: Rusia lui Putin vrea să-i facă Ucrainei ce i s-a făcut celui de-al Treilea Reich, dar se teme să nu pățească și ea ce-a pățit (în istorie, nu în pseudoistorie) Reichul nazist după ce s-a împotmolit la Stalingrad, în timp ce încerca să edifice un imperiu de o mie de ani în spațiul cuprins între ”zidul Atlanticului” și Vladivostok.
Declarațiile lui Medvedev au fost catalogate de analiștii internaționali drept un alt apel la genocid și purificare etnică, în spiritul și sprijinul articolului publicat luni de agenția rusă, Ria Novosti, articol citat de președintele Zelenski în Parlamentul României. Nu știa urmașa gospodinei-aplaudac de ortac ce vrea (sau e probabil să vrea) dictatorul rus? Ba știe. Dar aparent n-o deranjează. Dimpotrivă. Căci altfel s-ar ruga pentru victoria Ucrainei, pe care încearcă s-o împiedice cu vorba. Și cu orice preț.
Ne putem aștepta ca oamenii care-i înțeleg jocul s-o blameze de să intre în pământ de rușine? Dacă mulți se retrag din fața răului, o mică parte aderă activ la nazism, comunism, islamism sau putinism. Ultimul e o religie politică și o combinație toxică de ideologii și doctrine pe bază de etnocentrism, ortodoxism, rasism, naționalism, bolșevism, antiamericanism și imperialism. Rezultă din acest amalgam o ideologie totalitară, nu mai puțin genocidară decât altele. Se vor găsi destule suflete de mercenari s-o susțină. Abia când va fi fost definitiv înfrântă va amuți și corul ei căzăcesc.