Democrația și social media. Și despre Dumnezeu care nu e ”mort”

Câtă dreptate a avut ateul autor americano-britanic Christopher Hitchens? De ce tinerii noștri sunt prea adesea anxioși, depresivi, plini de ură de sine și sinucigași? Sau extremiști?

Cum ne redobândim liniștea și capacitatea de a comunica, vital necesară democrației? Sunt rețelele sociale compatibile cu democrația ?

E social media inamicul public numărul unu?

Înfricoșat de radicalizarea din social media, Răzvan Bucuroiu, realizator tv și director fondator al Editurii Lumea Credinței, crede că nu.

În fapt, problemele asupra cărora atrage el atenția sunt reale și acute, iar nu inventate. El scrie, nu fără motiv: ”rețelele sociale sunt perfect compatibile cu anarhia, cu revoluțiile (de orice fel), cu mișcările sociale tectonice, abisale, atavice. Ceea ce s-a numit cândva «democratizarea comunicării» a ajuns, în scurtă vreme, instaurarea cacofoniei depline și a haosului mental colectiv. Cum așa? Prin exaltarea în fiecare individ a frustrărilor personale, a orgoliilor delirante, a unui ego care, în sfârșit, a prins un teren de exprimare publică (și gratuită!). Pentru un pumn de like-uri oameni cândva raționali și decenți ajung să ucidă în efigie pe cei pe care îi cunosc, sau nu. Pentru un comentariu favorabil cei nefamiliarizați cu forme stabile de comunicare sunt în stare să ridice ștacheta injuriilor, a fantasmelor și fantasmagoriilor la nivel astral. Vraiștea este deja prezentă, nu se mai poate vorbi despre un set de valori comune, unanim acceptate decât în bucle mici, din ce în ce mai mici. Adică în secte sau triburi. Revenind la democrație, aceasta presupune comunicare – mai înainte de orice –, dar în niște cadre deontologice…”

Bucuroiu conchide că ”democrația copios hulită în prezent presupune eleganță, civilitate, o scară de valori umane generale. Cuprinde noblețe a spiritului, îngăduință și încredere. Mai ales încredere. Or, aceasta este erodată sistematic prin șuvoiul neîntrerupt de păreri, presupuneri, delir, aiureală, potriveală și meschinărie interesată. Fără încredere nu se poate crea nimic între oameni. Și nici în cadrul unui sistem democratic…”

Iată cuvinte admirabile. Și dureroase. Și în bună măsură adevărate. Radicalizarea enormă din rețele provoacă, întreține și sporește într-adevăr în mase – în speță în indivizi atomizați și, prin urmare, ușor de masificat -, atavism. Amplifică pofte nihiliste, perverse, distructive, revoluționare.

Dar concluziile pe care le trage Bucuroiu sunt eronate.

Radicalizarea, legiunea, islamismul, totalitarismul

Deși Bucuroiu e un publicist creștin, problema lui e similară cu a scriitorului americano-britanic Christopher Hitchens. Citește defectuos istoria. Și, deci, civilizația.

Convertit de mega-atentatele islamiste de la 9/11, Hitchens a devenit unul din pionierii și promotorii salutari ai războiului împotriva terorii islamiste. Dar și un ateu militant, respectiv un ”anti-teu”, cum îi plăcea lui Hitchens să se auto-definească, afirmând că a crede într-un zeu e a-ți asuma peste propriul cap și propria existență de sclav un tiran în gen nord-coreean.

Să te stăpânească în viață și, culmea, chiar și după moarte. Pare evident că Hitchens vedea problema islamismului și terorismului jihadist în teism. În credința în Dumnezeu și în religiile tradiționale.

Or, islamismul nu e o religie tradițională. E un cult al morții. La fel cu ideologia Gărzii de Fier și a unor fascisme catolice (ca al ustașilor, al Crucilor cu Săgeți, al altora. Sau ortodoxiste. E tot atât de puțin o religie veritabilă ca doctrina Legiunii.

Dar atunci, de unde vine morala? Dumnezeu în istorie, sau drumul civilizației

Hitchens își atribuia propriul simț moral unui ”ce” lăuntric. Unui ”simț interior, înnăscut”. Susținea, contrazicându-l pe autorul creștin C.S. Lewis, că simțul moral n-ar fi conștiință interioară și recunoașterea unei legi etice universale, trimițând la Legislatorul divin, ci independent de religie, un ”produs al evoluției omenești” și al ”cooperării sociale”.

Or, dacă așa ar sta lucrurile, iar acest simț ar fi ”produsul evoluției omenești”, nu s-ar putea explica nici măcar codul Hamurabi, necum preceptele biblice, vechi de multe mii de ani, care sunt centrate pe un Dumnezeu etic și concentrate pe conviețuire morală. Și-anume, de obținut printr-o civilizație construită prin Decalog, pe reprimarea instinctelor atavice, a poftei de sânge, de asasinat, de incest, de nevasta altuia, de furt și minciună egoistă.

De ce să vrea un neam din preistorie, ca israeliții antici, aflați în competiția pentru existență cu neamuri genocidare, puternice și mari, să-și ofere un text atât de contraintuitiv, de aparent perdant și auto-sabotor – de slăbiciune, parcă, stimulator – precum Biblia, cu restricțiile ei morale, civilizatoare?

Nu întâmplător, Nietzsche, filosoful ”supraomului” și al lui ”D-zeu e mort” a repudiat, ca ”slabe”, și iudaismul, și creștinismul.

Dar, dacă simțul moral ar fi cantonat exclusiv în psihologia omului, dacă așa-numita conștiință ar ”evolua natural” și ar fi ”produsul dezvoltării și evoluției umane”, n-am fi căzut, după mii de ani de istorie, în Holocaust, în barbaria și genocidul khmerilor roșii, ale tribului ruandez hutu, ale islamiștilor Al Quaida, ale statului islamic, ale talibanilor și ale jihadiștilor Hamas.

Din cantitatea de sânge nevinovat vărsat de extremiști în epoca modernă, mult înaintea apariției internetului și a rețelelor sociale, ca și din cruzimea iacobină, a teroriștilor colectiviști, marxiști și bolșevici de stânga și a celor de dreapta, naziști, naționaliști, socialiști, legionari și islamiști, reiese că nu social media e buba noastră principală.

Sau buba democrațiilor noastre. Atacate și de social media. Ci noi înșine și erodarea simțului nostru moral. Din pricina epicureismului, a vanității succesului, a egolatriei induse de un individualism exacerbat, cuplat cu reacția colectivistă la căderea în izolare personală, în angoase, depresie și ură de sine. Iar leacurile părelnice la aceste rele sunt mult mai rele decât bolile.

Căci înseamnă, pe plan individual, recursul la droguri, terapii agravând maladia, tăieri de organe sexuale întru schimbări de sex. Și plonjonul smintitor în rețelele sociale. ”Leacuri” care, în loc să ajute, distrug și ce-a rămas. Astfel încât ființa îmbolnăvită recurge, spre a se salva de angoase, la activism și devine adepta descreierată a vreunui guru sau Führer nihilist și demolator gen Hitler sau Căpitanul. Cade, vorba lui Belu Zilber, ”la partid”. În militantism politic, pseudoreligios. De stânga sau de dreapta.

Problema nu e nouă. Și nici modernă. Au descris-o parțial ”Confesiunile” lui Augustin. Chinuit de pofte, frustrări, dileme și neliniși, Fericitul a avut la un moment dat o revelație. Din cer i s-a spus: ”tolle lege”, ia și citește. Biblia, evident.

Și eu am avut o revelație similară, într-o situație similară. Pe când nu-l citisem încă pe Augustin. De care mi-a amintit recent filosoful Owen Anderson, de la Universitatea Arizona.

Abia când încetezi să încerci să fii, ca Hitchens, propriul tău Dumnezeu, (ori să te îchini unuia fals) se termină nu atât suferința, istoria și încercările ei, cât, cel puțin, războiul interior. Și autodistrugerea. Precum și prăbușirea în religii seculare, totalitare, genocidare, precum comunismul, nazismul și nazismul woke, islamismul, legionarismul, palestinianismul, sau ecologismul militant.

Dumnezeu nu este ”dumnezeu”

În zeul tiranic al lui Hitchens n-aș putea crede vreodată. Îi dau dreptate, ca om religios, ”anti-teului” americano-britanic, pentru care ”dumnezeu”, ferească Cerul, este ca Stalin. Sau (ca) un dictator nord-coreean. Acest ”dumnezeu” chiar nu există – decât când inepții sau distrușii îi conferă existență și consistență din cauza propriei sminteli și idolatrii.

Există în schimb Dumnezeul libertății. Dumnezeul evreilor mântuiți din sclavia Egiptului, care, înainte de Decalog, deci de preceptele morale esențiale, se și autodefinește nu ca Arhitect al universului, ci ca izbăvitor. ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din țara Egiptului şi din casa robiei”.

Acest Dumnezeu este etic, după cum reiese din preceptele Decalogului, constituind esența Revelației Sale sinaitice. Mai mult, e o autoritate credibilă, de încredere, statornică și suverană, situată deasupra vanității individuale, a frustrărilor și veleitarismului unor șefi de trib și de secte. Ori împărați tiranici. Căci i-a dat omului liberul arbitru. Și, cum se vede în debutul enunțării Decalogului, e implicat în istorie. De care-Și leagă, indisolubil, comandamentele.

Iată care e, de fapt, mai degrabă decât Atena, sursa democrațiilor apusene, Ale lumii iudeo-creștine. Îndepărtarea de esența acestei lumi e sursa problemelor democrațiilor ei.

Problema noastră reală. Și soluția ei…

Nu like-urile și rețelele sociale, care agravează, ce-i drept, carențe și neajunsuri, mai ales istorice și antropologice, preexistente, ne omoară, prin urmare, democrațiile. Ci neîncrederea generalizată decurgând din secularizarea și comunizarea societăților noastre, în care educația morală și religioasă adecvată și-au dat duhul, iar niște dregători sau influenceri inepți își arogă cu de la sine putere dreptul substituirii lui Dumnezeu și a emiterii de noi forme, aberante, de comandamente și ”decalog” totalitar, profitțd de individualism exacerbat. Această neîncredere nu s-ar sfârși, subit, dacă s-ar interzice canalizarea și defularea în rețelele sociale ale reacțiilor și frustrărilor aferente discreditării unor autorități și instituții corupte, inepte și smintite.

Ce-i de făcut?

De apărat civilizația. Deci, democrațiile.

Dar cum? Simplu. Prin educație adecvată. Prin tolle lege. Prin revenirea la textul divin.

Și prin luarea lui în serios. Pentru că libertatea reală, durabilă, dialogul, comunicarea și iubirea autentică, poarta spre adevăr, dreptate și pace, în el se găsesc.