Măștile au căzut. Cine nu suntem. Și ce nu vrem

La revoluția tembelizată a românilor s-a aflat, în 23 decembrie, a doua zi după fuga Ceaușeștilor, că Ion Iliescu și-a început cariera de lider al României postcomuniste sunând la Ambasada Rusiei, spre a-l informa pe liderul URSS, Gorbaciov, ”cine suntem și ce vrem”.

Îmi amintesc, pentru că transmiteam live românilor, de trei ori pe zi, știri de la microfonul Deutsche Welle. Era epoca în care posturile occidentale mai erau voci ale libertății și se bucru, ca restul instituțiilor apusene, de încredere generală.

Se mai înșelau, ce-i drept. Dar nu pentru că ar fi fost tributarele vreunei religii seculare anticapitaliste, antiamericane, anti-iudeo-creștine, islamiste sau de extremă stânga. Ori neonaziste.

E bine azi să explicăm cine nu suntem. Și ce nu vrem, când ne gândim ce au de făcut Uniunea Europeană și NATO în fața amenințării iraniene. Sau a celei chinezești și rusești.

Ca să răspundem dilemelor noastre n-ar fi rău să decelăm care sunt marile constante ale conflictelor politice și militare globale de după invazia Rusiei în Ucraina și a interpușilor Iranului, aliatul Moscovei, în Israel, la 7 octombrie 2023.

Ambele agresiuni declanșatoare ale actualei situații conflictuale, planetare, au avut loc, nu întâmplător, în timpul administrației Biden. Când stânga de peste ocean a început să-și abandoneze accelerat pozițiile pro-occidentale, pro-americane, pro-democratice și pro-capitaliste, îmbrățișând islamismul mai hotărât decât sub fostul șef al lui Biden, Obama. Odată cu această voltă antiamericană a Vestului, a luat liftul și antisemitismul peste ocean.

Prima constantă: expansiunea tiraniilor totalitare și teroriste răsăritene

În fața agresiunii ruse în Ucraina, Vestul, în frunte cu SUA și cu NATO s-a dovedit incapabil, sub Obama și Biden, să-l oprească pe dictatorul rus Putin.

Care, dacă n-ar fi fost dârzenia și reziliența ucraineană, ar fi cucerit rapid, cum planificase, teritoriul ucrainean și ar fi instalat la Kiev un regim marionetă, ca în Belarus, ca să-i servească de slugă și platformă pentru viitoare salturi înainte ale armatei ruse, pe drumul refacerii URSS și a creării, dixit Dughin, a imperiului eurasist de la Lisabona la Vladivostok.

Ideea, deloc nouă (căci nu i-a venit unui Dughin incapabil să gândească original, de vreme ce e un papagal re-masticând ca boul idei proto-fasciste și comuniste ale predecesorilor săi național-bolșevici și țariști, de la Limonov la slavofili și Nikolai Trubețkoi, s-a dovedit perfect compatibilă cu ale teroriștilor islamofasciști ai Iranului și Frăției Musulmane. Care vor crearea ”umei”, ”uma” sau ”ummah”. În speță, calificatul global. O entitate a cărei edificare  s-a poticnit lovindu-se de două obstacole. Unul mic și altul mare. Cel mic e Israelul.

Cel mare, dușmanul etern al Rusiei mari, de la Vladivostok la Lisabona: Statele Unite. Și alianța NATO, în care America e primus inter pares. Or, mișcarea lui Donald Trump, zisă MAGA, și-a obținut numele din dorința de ”a face America măreață din nou”. După ce președinți de stânga ca Biden și Obama au făcut tot ce le-a stat în atribuții și competențe ca să-i împuternicească pe vrăjmașii ruși, putiniști, și islamiști, afgani și iranieni ai Americii.

E clar? Capisci? UE în lumea perplecșilor

UE pare să nu fi înțeles nici la summitul ei cipriot, mare lucru. Cum n-a asimilat lecția genocidelor mullahilor iranieni (prin interpușii jihadiști ai Hamas, la 7 octombrie 2023, în Israel și asupra propriului popor, în Iran).

E limpede că UE s-a deconectat de realități. Altfel, puterile europene n-ar fi acceptat să plaseze Iranul islamist, care întemnițează fete și femei pentru nepurtarea regulamentară de baticuri islamice sau pentru cântatul și dansatul în public, la ONU, la pupitrul drepturilor femeilor.

Or, exact asta au comis, în deplin dispreț față de libertate, drepturi ale omului, drepturile femeilor și dreptul la existență al Israelului, Marea Britanie, Spania, Canada (anti-trumpistă) Franța, Germania, Olanda, Norvegia, Australia condusă și ea de extrema stângă, Elveția, Letonia și Finlanda. Doar SUA s-au ridicat și au protestat. Dar, datorită europenilor, Iranul va coordona politicile pentru… drepturile femeilor, drepturile omului, dezarmare și prevenirea terorismului și drepturilor omului la ONU.

De ce se înjosesc europenii astfel? Pentru că se simt neputincioși. Cum de altfel și sunt, câtă vreme aleg confruntarea cu SUA și renunțarea la valorile care au ridict pe glob Europa.

E clar, de asemenea că, în neputința tot mai accentuată a Comunității Europene, cancelarul german, poate ultimul lider vest-european cât de cât responsabil, nu mai știe încotro. Merz a lansat pe când era în Cipru (ținta unora din atacurile iraniene cu rachete asupra bazelor britanice din insulă) o idee creață rău. Și anume, să i se promită Iranului renunțarea la sancțiuni, dacă mullahii se conformează cererilor americane pentru aplanarea conflictului cu Teheranul.

Reiese, că Friedrich Merz nu e mai puțin naiv sau autoamăgit decât Donald Trump. Deși, cu toate neajunsurile lui, președintele american are măcar însușirea de a desluși mai clar decât alți lideri contururile unora din conflictele politice și militare, Trump își face ample iluzii. Se amăgește deopotrivă cu privire la inamicul său islamist, considerându-l mai rațional (și mai tare) decât e de fapt, și în privința propriilor capacități de a rezolva conflictul fără dislocarea de trupe americane terestre în Iran și fără debarcarea consecutivă a Găzilor Revoluționare Islamice.

A doua constantă. Perplexitatea în istorie și față de prezent

În autoamăgiri și iluzii îndelung întreținute, al căror efect a fost disprețul dindărătul stropșelilor unor neaveniți din capitalele Europei la adresa prințului moștenitor al tronului iranian, se ascunde una dintre sursele orbirilor occidentale actuale.

Nu mai suntem în stare să judecăm clar situația, voința și capacitățile inamicului, pentru că ne îmbătăm cu apa rece a unor prezumții ”funcționaliste”, hiper-raționaliste. Ori ne legăm la ochi ideologic, ca dregătorii de extremă stânga spanioli. Ne închipuim sau pretindem că ar fi de negociat la rigoare și cu un Hitler. Cum sunt liderii regimului mullahilor.

Unde au ajuns Chamberlain și Daladier la finele anilor 30 cu această imbecilă prezumție se știe. Sau ar trebui să se știe, dacă nu ne-ar lua mințile un revizionism istoric tot mai agresiv. Care a ajuns în podcasturile extremei drepte antisemite, americane, să-l prefacă pe dictatorul și criminalul în masă nazist, Hitler, în presupus ”băiat bun”, iar pe eroul care l-a îngenuncheat prin curaj și consecvență, democraticul premier britanic Churchill, în prezumtiv ”bau-bau” cică belicos.

Căci, amețiți de anti-trumpism, antisemitism și antiamericanism, ne-a luat apa revizionistă. Așa că ne-am uitat istoria, ne-am pierdut memoria și nu realizăm că măștile au căzut de mult.

Nu vedem deci că extrema dreaptă de tip Tucker Carlson, hitleristul stalinist Nick Fuentes, antisemita delirant-conspiraționistă Candace Owens și prietenele ei Megyn Kelly și Marjorie Taylor Greene, lăudate public de extremista de stânga islamist-antisemită, somaleză, Ilhan Omar, au făcut de mult joncțiunea cu ultra-progresismul Partidului zis ”Democrat”. Așa cum în anii 30, Führerul Reichului s-a aliat cu tătuca popoarelor, corifeul bolșevic, genialissim, Stalin.

Aici suntem. Incapabili, aparent, să înțelegem chestiuni elementare. Trump pare să nu vrea nici el înțeleagă importanța proverbului românesc, potrivit căruia ”pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”. Altfel n-ar fi întrerupt prematur războaiele sale și ale Israelului purtate pentru securitatea proprie și occidentală în Gaza, Liban și Iran.

Totuși, Trump a trimis și-al treilea port-avion american în Orientul Apropiat, determinându-i pe mullahi să cedeze și să vrea să revină la masa negocierilor. Iar pe nemți să accepte ca un oficial creștin-democrat precum Armin Laschet, șeful Comisiei de Politică Externă a Bundestagului să vexeze Gărzile Revoluționare Islamice și să-l primească pe Reza Pahlavi la Berlin. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Problema e că acceptarea dorinței de negocieri a ayatollahilor nu ajută la nimic. Mullahii cu care tratează J.D.Vance ori sunt, din două una, fanatici care vor să ne omoare, dacă nu acceptăm supunerea și suveranitatea islamofascistă și n-avem prin urmare ce vorbi cu ei. Ori nu sunt extremiști și atunci n-au autoritatea de a lua decizii.   

Cine ar trebui să fim. Și să vrem

Pentru a două oară, în 5 ani, după eșecul său monumental în fața Rusiei lui Putin, Vestul și NATO refuză să-și combată inamicii mortali atât de hotărât încât să-i silească să capituleze.

Se pune astfel în pericolul acut de a fi ras de agresiunea combinată a aliaților din afară și din interior.

Din afară, a alianței sino-ruso-iraniene. Iar din interior, a internaționalei antisemite și antiamericane, alcătuite pe bază de mituri antidemocratice și anticapitaliste, împachetate astfel încât, pe fondul renunțării la valorile iudeo-creștine, să amplifice până la paroxism neîncrederea în statul de drept și în instituțiile democrației, apărând libertățile individuale. Și egalitatea reală în față legii.

E mare nevoie de un Iran islamist cu regimul debarcat. E urgent un NATO reformat din temelii, fără islamism turcesc și extremism de stânga spaniol și bine înarmat. Și e de rigoare o Europă transatlantică, mântuită de trufia, dar și de abulia ei. Una revenită la realism și la valori iudeo-creștine. Și tămăduită de virusul ei mental sinucigaș. Iată ce ar trebui să fim și să vrem.