Adevăratul Viktor Orban. Și mobilul atașamentului său indestructibil față de Putin

Ce e în capul lui Viktor Orban? Dar în sufletul lui? N-ajută să-l demonizăm pe premierul maghiar Orban pentru declarațiile sale pro-ruse. E bine să-i demontăm pseudo-argumentele – de vreme ce nu sunt doar ale lui – și să devoalăm ce se ascunde îndărătul lor.

Pentru că e clar pro-rusă și putinistă ideea de a cere un armistițiu și negocieri unde agresorul nu vrea armistițiu și negocieri, ci doar să continue să cucerească ori să-și păstreze prada jefuită nestingherit.

Nu e singurul semn de putinism al lui Viktor Orban. Care, în mod bizar, a dedicat războiului (fără să admită că e unul de agresiune declanșat și purtat de Putin), precum și opoziției Budapestei față de sancționarea Kremlinului și față de ajutorarea militară a Ucrainei, jumătate din discursul său ca premier maghiar cu privire la starea națiunii ungurești. Ca și cum nu i-ar fi fost clar că Moscova i-a atacat militar pe ucraineni și nu invers și că Ungaria nu e situată pe vreo insulă a fericirii, ci pe un continent amenințat de dictatorul rus, nu de președintele statului democratric atacat de oștirea Moscovei.

Ce-a spus, între altele, Orban?

Premierul maghiar a început, prudent, printr-o rezervă, o cautelă și un avertisment. El a susținut că, strategic, ar fi pe de plin de acord cu partenerii săi europeni, că ”Rusia nu trebuie să fie o amenințare pentru Europa” și că Budapesta ”dorește o Ucraină independentă situată între Federația Rusă și o Ungarie suverană”. Firesc. Nici măcar lui Orban și memoriei sale foarte selective și precare nu i-o fi scăpat ce i-a făcut țării sale, în 1956, Rusia predecesorului lui Putin, Hrușciov.

Apoi însă premierul maghiar a dat-o pe argumentarea putinistă, potrivit căreia, în materie de tactici, ”în interesul salvării de vieți” Ungaria pledează pentru un armistițiu imediat și negocieri.

Or, până și șeful guvernului de la Budapesta, care se dă creștin, dar minte aici nerușinat, instrumentalizând politic pierderile de vieți provocate de Rusia, știe bine că avansează cereri futile, menite doar să dezarmeze Ucraina, în răspăr cu voința liber asumată a Ucrainei. Fiindcă și Orban e la curent cu faptul că Moscovei nici prin cap nu-i trece să cedeze teritoriile jefuite, deci să negocieze autentic, și nici ucrainenilor să mai trăiască sub cizma Kremlinului, ca sclavi.

Întrucât știe ce spune și deci își dă seama și că minte de îngheață apele, fie și numai prin omisiune, e clar că, în mod straniu, cu exact acest refuz rusesc de a ceda teritorii furate pare a simpatiza Viktor Orban.

Căci e limpede că nu-l animă doar dependența energetică a Ungariei de Rusia, de vreme ce Germania a dovedit că se poate scăpa de ea. Și nici prostia. Orban nu e un idiot sau un imbecil.

El realizează că, dată fiind evoluția militară a ultimului an și zecile de mii de morți, în fapt sutele de mii de scoateri din luptă ale militarilor Moscovei, singura șansă a Rusiei, o mare putere, de a scăpa de o înfrângere teribil de rușinoasă în fața Ucrainei, o țară oarecare, este să se oprească fluxul de arme spre țara agresată. Cum? Prin înfricoșarea țărilor ale căror valori democratice le-au îmbrățișat ucrainenii și care se simt în consecință obligate să contribuie la ajutorarea ei și, simultan, la refacerea pulverizatei ordini globale prin furnituri de arme.

”Pioasele” minciuni ale premierului maghiar

Iată de ce ”creștinul” Orban s-a dat fals ”prooroc”, afirmând că 2023 va fi, între altele din pricina războiului, ”cel mai periculos an”…și, “dacă vrem să protejăm Ungaria, dacă vrem să avem o viaţă paşnică, avem o singură alegere: să nu ne implicăm în războiul ruso-ucrainean.” Acest lucru nu a fost ”uşor până acum şi nu va fi uşor nici de acum înainte”, deoarece “facem parte din lumea occidentală, suntem membri ai NATO şi ai Uniunii Europene, iar în această parte a lumii toţi, în afară de noi, susţin războiul, sau cel puţin se prefac că îl susţin” – a mai declarat premierul maghiar.

În mod vădit, Orban vrea să-i facă plăcere lui Putin, întețind frica Europei de mult reiterata ”escladare”, deci de un al treilea Război Mondial, astfel încât Vestul să înceteze să mai dea arme precum avioanele F-16, cerute de Kiev.

În fine, invocându-l pe Dumnezeu și suveranitatea Ungariei, Orban a declarat nu doar că țara sa va continua comerțul cu Rusia, ci și că ”singura poziție corectă, din punct de vedere moral, e să rămânem în afara războiului”. Ca și cum n-ar exista porunca biblică de a nu trece (nepăsători) pe lângă măgarul vrăjmaşului nostru, dacă-l vedem căzut sub povara lui, ci ”să-l ajutăm să ia povara de pe asin” (Exodul 23,4). Și ca și cum dacă îl vezi pe bătăușul cartierului agresând o băbuță pașnică pentru a o lovi fără încetare cu picioarele în burtă, unica poziție corectă din punct de vedere etic e să-l lași s-o maltrateze până o va omorî, ca și cum n-ar exista Decalogul și monoteismul etic.

Mai mult, în inconturnabila insolență a complicelui bătăușului, care speră că obrăznicia îi va împiedica potențialii critici să-i ceară socoteală, Orban nu s-a mulțumit să anunțe că el unul și țara sa nu vor mișca un deget, continuând negoțul cu Rusia, ci le-a recomandat și aliaților Ungariei să facă la fel. Căci nu le-ar ședea bine să se amestece în ”războiul dintre două țări slave”, sugestia că Rusia e o amenințare la adresa securității Ungariei sau a Europei, fiind ”nerealistă”.

Orban (care nu i-a negat Ucrainei dreptul la autoapărare) a preluat și narativul rusesc cu privire la geneza războiului. Care ar fi fost ”declanșat de Vest”. Dar nu pentru că SUA nu l-au descurajat pe Putin. Ci, potrivit lui Viktor Orban, pentru că Vestul nu i-ar fi dat lui Putin și de această dată ce-a vrut, așa cum i-a oferit Ruisiei pe tavă președintele Franței, Sarkozy, 20% din Georgia. Iar în 2104, Merkel, Crimeea. Că, tot dându-i-se Rusiei ce vrea, Moscova își va extinde teritoriul până la Lisabona nu pare să-i trecut vreodată prin minte lui Viktor. Fiindcă el e mic și nu știe nimic. Doar că interesul Ungariei primează. Va mai prima și când tancurile ruse pe malurile Dunării se vor plimba?

Monumentala ipocrizie a șefului guvernului maghiar, care nu consideră că acest război ar fi ”între bine și rău, ci între două popoare slave”, ca și cum Rusia și Ucraina ar fi echivalente, ca și cum și-ar fi sărit reciproc la beregată, când, în realitate, imperiul cu a doua armată din lume a invadat țara pe care vrea să continue s-o colonizeze, e mai mult decât amețitoare. E atât de lipsită până și de pretexte aparent onorabile, necum de justificări ancorate în fapte și adevăr, că invită la psihanaliză. Ce impulsuri profunde lucrează într-un ins care se dă creștin, dar avansează propuneri de un cinism nemaivăzut din epoca în care Chamberlain și Daladier îi vindeau lui Hitler Cehoslovacia, pretinzând, în contra convingerilor lor, că ar fi ”salvat pacea în timpurile noastre”?

Nu ajută a-l demoniza pe Orban. Nici antipatia lui profundă față de progresismul tot mai intolerabil al unei părți a elitelor occidentale, care demonizează creștinismul și patriorismul, nu explică integral aderarea sa conștientă la discursul și narațiunea unui dictator de factură hitleristă ca Putin. Căci aceeași justificată antipatie față de extrema stângă occidentală și revoluția ei culturală, maoistă, o nutresc și conservatorii britanici și guvernanții polonezi.

Și atunci? Oare cine e, de fapt, Viktor Orban? Și cât de bine îl înțeleg Iohannis și Aurescu?

Opțiunile lui Orban se explică fără rest din interiorul conștiinței de sine și a conștiinței istorice a premierului maghiar. Care, ca ungur naționalist, e chinuit de o irepresibilă nostalgie iscată de amintirea măreției imperiale, austro-ungare, de odinioară. Ce e în capul lui Orban? În sufletul său? Pușca și cureaua lată. Ce țară a avut el odată!

Pe Viktor Orban îl macină obsesiv regretul pierderii imperiului și a teritoriilor, precum și a importanței europene a Ungariei, pe când patria, o dublă monarhie, mai tratata de la egal la egal cu țarul peste capul pigmeilor români, cehi, slovaci, polonezi și ucraineni, iar micile națiuni înghesuite între imperii nu valorau mult mai mult decât o ladă de pământ de flori. Cum să nu înțeleagă o astfel de Ungarie durerea kaghebistului care și-a pierdut Uniunea Sovietică și teritoriile ei coloniale?

Cum să nu empatizeze dictatorul potențial al unei duble monarhii renăscute cu țarul care-și vede imperiul zdrobit și pulverizat? Cum să nu-i țină pumnii, revizionist, șeful unei Ungariei mărunțite, pentru că i s-a luat Transilvania la Trianon, celui care încearcă mai nou să-și refacă imperiul spulberat de o istorie nedreaptă, devreme ce și el acționează că același veșnic iredentism cu care și Orban vizează să-și refacă Ungaria mare?

Curios, în acest context, e doar maniera în care în cancelariile din apus nu se înțelege mai nimic nici din personalitatea lui Putin, darmite din a lui Orban.

Straniu e și faptul că România și Ungaria au ”un parteneriat strategic” de mai bine de 12 ani. Nu mai puțin bizar e modul în care politicienii la putere, la Cotroceni și Victoria, precum și politologii români în vogă, au putut considera, cu prilejul vizitei la București din septembrie 2022 a noii președinte a Ungariei, Katalin Novak, că s-ar fi diminuat tensiunile existente și s-ar fi intrat într-o fază de ”normalizare”de ”ameliorare” și de ”pragmatizare” a relațiilor mutuale.

Atâta naivitate la profesori de relații internaționale și la o diplomație română care se căciulește în fața dușmanilor dar e necruțătoare cu prietenii, mai rar!