Războiul lung și urât. Ce șanse are anunțatul D-Day american împotriva Iranului?

Ticăloșia regimului islamofascist iranian a mai escaladat o treaptă și a ajuns la un nivel greu de egalat de abjecție. Mai-marii de la Teheran au difuzat, întru intimidarea președintelui american și a soției sale, un film video cu indicații vizând asasinarea lui Barron Trump, fiul lor mezin. Pe capul căruia criminalii în masă mulahi au pus un preț de 10 milioane de dolari.

Partea cea mai scabroasă a acestei amenințări cu moartea nu rezidă doar în ea însăși, ori în difuzarea ei, ci în placiditatea cu care pare a reacționa lumea occidentală la ea.

Ce semnalizează, involuntar, mulahii?

Pe de altă parte, virulența, brutalitatea și barbaria amenințării iraniene e și un indiciu de slăbiciune și disperare. Un semn că războiul economic împotriva islamiștilor persani începe să aibă efect. Și că victoria le surâde clar americanilor, întrucât au reușit să repună în mișcare circulația petrolierelor lumii prin Strâmtoarea Ormuz. În care traficul a crescut în ultimele 3 săptămâni cu 400%, deși n-a atins nici pe departe nivelul de dinainte de război.

S-au plâns până și responsabilii politici vizibili ai regimului islamist de la Teheran de embargo și de predictibila reducere la sapă de lemn a unui Iran oricum sărăcit de inflație, gestiune proastă, de sistemul islamist și de ne-libertatea lui, precum și de război. De pildă președintele țării, Pezeșkian. Ori șeful  ”parlamentului”, Ghalibaf. Care, ca dregători ai unui regim totalitar, n-au tematizat, evident, islamismul, gestiunea, ne-libertatea și carențele de sistem ale Iranului, sau inflația și dificultățile de plată a salariilor, inclusiv militare, dar au dat semne clare că au înțeles că vor veni zile negre pentru economia și finanțele Iranului.

Ghalibaf, care e un apropiat al Gărzilor Revoluționare, a admis că ”indiferent de câtă putere militară avem, dacă țării noastre îi lipsește circulația financiară și creșterea economică  nu vm progresa”. Și ”ca unul care am trecut prin război, înțeleg adevărata valoare a păcii”.

Planurile americane

Anterior se hotărâse la Washington impunerea unui embargo extrem de costisitor pentru Iran.

Luni, administrația Trump și-a programat anunțarea de noi sancțiuni împotriva Iranului care sunt ”cele mai dure din istorie”. Așa s-a exprimatministrul de finanțe, Scott Bessent.

După preconizatul ”D-Day economic”, Iranul se va confrunta cu o veritabilă ofensivă financiară, una ”mai mare decât a mobilizat vreodată America împotriva unui inamic”, cum a precizat el, reluând afirmații similare articulare cu o săptămână înainte de Trump.

Dar ce șanse de succes au asemenea sancțiuni economice, financiare și comerciale?

Dacă vor fi durabile, dacă vor izbuti să închidă în fine canalele lăturalnice și contrabanda prin intermediul cărora Iranul mai exportă țiței în țări prietene sau mafiote, embargoul va dăuna masiv , e sigur, regimului islamist iranian. Și, totodată alianței anti-occidentale a Iranului cu alte puteri islamiste, cu Rusia, China comunistă și Coreea de Nord. Cu care, e bine să nu se uite, Iranul împarte, prin Pakistanul islamist, un teritoriu contiguu  

Iată și motivul pentru care ziarul comunist chinez Jifang Ribao ridiculiza demersul american, pretinzând că nu ar fi ”o tactică bine gândită, ci expresia perplexității administrației SUA”. În context, ziarul chinez argumenta că nu e clar câte țări vor asculta de Washington și că ”nici deceniile anterioare de sancțiuni n-au produs rezultatele scontate”.

Ceea ce e adevărat. Atâta doar că sancțiunile cu pricina n-au fost nicicând atât de dure ca acelea preconizate acum, și nici atât de riguros impuse cum ar fi trebuit să fie. Dar avem motive să ne așteptăm că lucrurile se vor schimba decisiv după alegerile din noiembrie, după eventuala suspendare din funcție a președintelui, ori după încheierea mandatului său?

Un editorial al ziarului de dreapta american, New York Post, lăuda planul american cu privire la Iran și afirma că ”Trump învinge”, fiind doar necesar ca ”SUA să-și mențină actualul curs”.

Pentru că petrolul lumii a reînceput să curgă prin Strâmtoarea Ormuz, dar nu și țițeiul iranian, astfel încât pârghia de șantaj islamist a trecătorii nu prea mai funcționează, iar ”EAU, cel mai important partener comercial al mulahilor, au pus capăt”, (excedate de agresiunea iraniană asupra lor) ”tuturor tranzacțiilor, inclusiv financiare, cu Teheranul”.  

Or, ”prin Dubai fentaseră iranienii, în deceniile trecute, sancțiunile occidentale. Și Iranul e chinuit nu doar de o inflație de 90% și de un șomaj în masă, ci și de alte crize, astfel încât regimul nu-și mai poate plăti nici armata regulată”, scrie NYP.

Calculul regimului de la Teheran și acul de cojocul lui

Iată, altfel spus, motivul pentru care oficialitățile islamiste joacă piesa cu ”polițistul rău”, care-l amenință pe Barron Trump, și ”cel bun”, care se dă chipurile îngrijorat de soarta economică a țării și oferă o părelnică pace negociată, întru întărirea narativului anti-trumpist care pretinde că administrația ar fi greșit, chipurile, să confrunte Iranul.

Căci, potrivit extremiștilor anti-americani, războiul ar fi adus la putere mulahi încă ”și mai radicali” decât cei din trecut. Ceea ce e o minciună gogonată. Regimul și-a fost mereu egal sieși. Înainte și după război. Încât perspectiva păcii negociate e o fata Morgana, o fantasmagorie. Mulahii ar fi putut-o încheia oricând în trecut. Dacă ar fi vrut.

Realitatea e că nu se poate negocia cu un regim genocidar, complet irațional, care crede că, vărsând oceane de sânge, inclusiv iranian, ar acționa, cu zel, în slujba lui Dumnezeu.

Alianța acestui regim cu dictatori totalitari, fasciști și comuniști, gen Putin, Xi și Kim Iong Un, nu-l face rațional, predictibil și un partener de tratative valabil al Vestului. Ticălos, pervers și criminal, acest regim iranian înțelege că a ceda teren e a pierde puterea, motiv pentru care nu va da înapoi niciun centimetru, spre a nu trezi speranțele unui popor care-și urăște tiranii din rărunchi.

Iată de ce embargoul, oricât de dur, de durabil, de ferm și de consecvent impus nu va avea, probabil, rezultatul scontat, nici dacă s-ar reuși improbabila izolare completă a Iranului și dacă Statele Unite nu și-ar mai schimba pe viitor politicile în modul frivol de până acum.

Pe scurt, sancțiunile cele mai dure sunt salutare, desigur, mai ales dacă ar determina Pakistanul să se alăture Americii. Dar nu sunt defel și suficiente.

America ar face bine să pregătească și schimbarea de regim la Teheran. Care nu se va produce însă fără forțe terestre în capitala iraniană. Săptămânile și lunile care urmează vor jalona un război lung și urât. Dar America și Vestul ar face foarte bine să se străduiască să-l câștige. Altfel, riscă să urmeze aproape sigur o confruntare și mai grea, mai lungă și mai urâtă cu Rusia și China.