Din nou despre cazul Arday. Și despre ce ne învață despre noi și alții

De ce ne lăsăm prostiți și împinși să ne desființăm democrațiile, statele de drept, civilizația? Pentru că am permis să se cațere peste noi elite fără merite, ori debusolate, ori imbecile, rapace și ticăloase, care încearcă să ne răstoarne valorile și să le substituie.

Citeam zilele trecute, de la angajatul unei universități românești, care aproape că nu ocupă un loc între primele o mie din lume, că emite considerații insultătoare la adresa unui profesor dat afară, practic, de la Universitatea Cambridge, iar apoi suspendat de la cea din Gent. Tânărul filosof Nathan Cofnas se vede pedepsit pentru că a avut curajul să se opună deschis coteriei de extremă stânga care domină nu doar fosta sa instituție, Universitatea Cambridge, scena celui mai amplu scandal de plagiat și de impostură din istoria recentă a vieții academice occidentale, ci și radicalismului woke în genere. Cofnas are meritul de a fi declanșat, după ani de escamotări mișelești, investigația unei imposturi evidențiind cât de grav s-a prăbușit în ideologie totalitară elita academică apuseană, iar în siajul ei presa și instituții cheie ale statelor de drept occidentale, precum presa, poliția și justiția.

Ce s-a întâmplat

Investigația lui Cofnas, demarată pe baza altor analize academice și jurnalistice, a avut darul de a duce la demisia impostorului de culoare Jason Arday din funcția cea mai înaltă de profesor al Universității Cambridge. Care se lăudase ditirambic cu ”cel mai tânăr profesor negru” din istoria de 800 de ani a universității. Și îi calificase pe toți criticii (extrem de ponderați și cu mănuși ai) plagiatorului ca presupuși ”susținători ai unei campanii malefice”.

După devoalarea imposturii sale, sociologul plagiator, Jason Arday, s-a sinucis. De parcă nefericitul n-ar fi avut o voință proprie, ci ar fi fost o ”păpușă”, care n-ar fi optat pentru a-și lua viața, universitarul român în chestiune s-a alăturat, halucinant, unui cor de detractori ai filosofului american. Or, cel din urmă a fost marginalizat pentru că a spus adevărul. Dar criticul său sugerează că demascatorul plagiatului ar fi culpabil. Că ”denunțătorul” e co-vinovat, chipurile, pentru moartea hoțului și falsificatorului de idei și texte.

Ba criticul s-a și degradat, numindu-l pe disidentul suspendat abuziv mai întâi de Cambridge, iar mai nou de Gent, un ”mediocru”. Deși numai mediocru nu poate fi numit un om care, autor de scrieri controversate, în orice caz originale, îndrăznește să arunce mănușa puterii, și încă uneia ticăloase, care acoperă, din dictat ideologic, un plagiat. După care își asumă consecințele.

Nu e cazul să speculăm despre mobilul acestei flagrante inadecvări intelectuale și morale, din păcate frecvente în rândul celor care-și doresc invitații, posturi și sinecuri la universitățile din Vest, și consideră necesare luări de poziție în răspăr cu adevărul, ba chiar diametral opuse onestității intelectuale și clarității morale. Mai ales dacă nu izvorăsc dintr-o reversibilă orbire momentană, rapid asumată, contracarată și dezavuată. Suficient de spus că Arday n-a fost victima celui care, singur, și-a asumat riscul de a-l declara pe împărat ”gol”.

Cine e, de fapt, de vină

Culpa e a sinucigașului. A părinților care nu l-au învățat că nu se face să minți. A celor care, din motive adesea josnice, egoiste, pecuniare, ori rasiste, i-au promovat și acoperit minciunile în loc să-l îndrume spre psihiatrie. Și a celor care l-au transformat, ca și universitarul român, într-o mascotă a DIE.

A fost și victima unei ideologii de extremă stânga. A celor care l-au mituit să le fie o marionetă numai bună să ilustreze o teză rasistă, părelnic ”anti-rasistă”, despre bonitatea intelectuală ”a negrilor” și cea părelnic morală, progresistă, a celor ce l-au promovat.

Reacții la persecuții de tip inchizitorial

M-a bucurat știrea semnării de către sute de savanți și profesori, la inițiativa unor universitari scoțieni, a unei scrisori care îl apără pe Nathan Cofnas și cere Universității din Gent (conduse de un rector transgender care dă semne să vrea să materializeze cu mândrie  ”Brave New World” și făcutul automatizat de copii imaginat de distopia lui Aldous Huxley) să nu-l pedepsească pentru fluieratul său în biserică.

Fiindcă exact asta a făcut Cofnas. Autor al unor opinii discutabile, pe drept controversate, pe care nu mi le asum, el are meritul de a fi fluierat într-un spațiu pasămite ”sacrosanct”. În care ”știința” a devenit religie, fiind înlocuită de activism politic identitar, de radicalism stângist, ca și de conformism. Și în care nu i se permite nimănui să se opună ortodoxiei DEI. Și să se atingă fie și cu o floare de identități minoritare etnice, rasiale, sexuale sau religioase protejate, oricât de mari și de evidente ar fi nefăcutele unora dintre ei.

În acest context, Cofnas s-a distins ca gânditor onest și curajos campion al adevărului, care are meritul de a fi evidențiat o conduită academică profund reprobabilă, de vreme ce Universitatea Cambridge – parte din esența problemei -, a avut nevoie de ani de zile spre a demara investigarea unui caz de vădită fraudă în chiar sfânta sfintelor vieții academice anglo-saxone. Și nu și-a cerut până astăzi iertare, nu doar pentru întârzierea impardonabilă a demarării investigației, ci și pentru demonizarea criticilor ei. Universitatea n-a regretat că a încercat să-i intimideze și să-i amuțească, restrângând libertatea de exprimare a scepticilor, denunțați poliției. Care, la rândul ei, s-a transformat în inchiziție și l-a investigat timp nu de o oră, de o zi, sau două, ci vreme de patru luni încheiate pe jurnalistul care ancheta frauda.     

Cazurile Cofnas și Arday nu sunt, altfel spus, atât despre persoane, ideile și faptele lor, sau despre ideologii care se folosesc de ei spre a-și avansa agendele ticăloase, cât despre o societate, elite și instituții cheie discreditate. Care, spre paguba noastră, și-au pierdut orice urmă de credibilitate și nu-și mai pot îndeplini rolul esențial de a oferi orientare, știință și protecție.

Cum s-a dat alerta. Și cum s-a derulat mușamalizarea, marele ”cover-up”

A dat alarma David Harris, profesor emerit de sociologie la Plymouth Marjon University, un autor al unui amplu tratat sociologic, cu privire la teoria critică a rasei: ”Critcial Race Theory (CRT) and Social Science: A critique”.

Deși ideile sale cu privire la ideologia (neomarxistă) dominantă în mediul academic anglo-saxon s-au dovedit perfect documentate și argumentate logic și științific, poziția sa independentă a dus la pedepsirea lui și retragerea temporară a titlului de profesor emerit la Plymouth. N-am auzit profesori româno-americani specializați în anticomunism să se facă auziți în apărarea lui. Sau a lui Cofnas. A urmat reinstituirea titlului lui Harris abia după proteste de încălcare a libertății din partea ”Comitetului pentru libertate academică”.  

În privința CRT, piesă ideologică și teoretică fundamentală a variantei azi prevalente de extremism de stânga, Harris criticat, între altele, carențele ei de rigoare empirică și metodologică. Profesorul emerit a deplâns prioritatea atribuită în mediul academic supus acestei teorii neomarxiste, nu informației științifice și adevărului obiectiv ,ci narativului personal, subiectiv, cuplat cu disprețul pentru știința și metodologia sociologică tradițională, ca și pentru instrumente științifice de bază, ca testarea, căreia i se preferă activismul politic.

Tot el a regretat neglijarea sau falsificarea acurateței datelor și informațiilor și transformarea savanților în activiști politici. Precum și metamorfozarea științei din acumulare, evaluare, extindere și aprofundare de cunoaștere prin inducție, observație, experiment și raționament, în militanță politico-ideologică pentru transformarea societății. Și revoluționarea ei.  În fine, Harris a condamnat abuzul universitar prin instituționalizarea unor concepte prea puțin analizate și corect judecate precum ”prejudecăți sistemice”, „rasism structural”, „decolonizare,” „microagresiuni identitare”, ”albitate” și multe altele.

Ani de zile alarma lui Harris s-a dat de pomană. Inițiativa lui de a devoala inadvertențele lui Arday au rămas fără alt efect decât punerea sub obroc a cauzei plagiatului. Sub presiunea tabuizării decretate de conducerea școlii, s-a intensificat treptat circulația zvonurilor la Universitatea Cambridge.

Dar nimeni n-a intrat în acțiune. Universitatea a preferat să se derobeze de răspundere, afirmând că eventualele erori textuale ale lui Arday s-ar fi întâmplat înainte de angajarea lui și că, deci, n-o privesc. Ceea ce era absurd, de vreme ce prestigioasa școală de la Cambridge îl angajase ca profesor pe Arday pe baza textelor furate, falsificate, plagiate și fabricate. Colegii săi profesori știau de hoții, dar s-au ferit să deschidă pliscul, ca să nu fie acuzați de ”rasism”.

Abia acum un an s-a produs mișcare în dosarul Arday, iar jurnalistul Jack Grove, de la Times Higher Education, a început să investigheze cazul. După ce a pus întrebări, s-a văzut denunțat la poliție și amenințat cu darea în judecată pentru defăimare, de către o casă de avocatură faimoasă. Publicația la care lucra Grove s-a speriat. Transformată în instituție de represiune politică, poliția însăși a început să-l ancheteze pentru hărțuire rasistă pe Grove. Frustrat de campania de calomnii la adresa celor care au evidențiat inadecvările lui Arday, un membru al corpului profesional de la Cambridge l-a contactat pe fostul său coleg de facultate Cofnas și l-a întrebat dacă subiectul ”Arday” și al imposturii lui îl interesează pentru blogul său. I s-a răspuns afirmativ.

Concluzii triste

Sigur, unii defăimători ai lui Cofnas afirmă că nu ar fi supărați pe ce-a spus el, ci pe modul în care s-a exprimat. Dar prigonirea lui pe indiferent ce motiv sau pretext are efectul mortal de a timora și suprima libertatea de opinie.

Cine să mai îndrăznească să critice ticăloșii comise de inșii aparținând categoriilor identitare protejate de stânga ca presupuse ”victime”?

Pentru că, până la urmă, chestiunea privește nu doar știința, instituțiile și credibilitatea lor, ci însăși esența democrației.

Care nu există fără libertate de conștiință, de gândire, de exprimare, de opinie și de presă. Partea poate cea mai tragică rezidă în faptul că toate acestea nu vizează vreo democrație defectă din categoria celor recente. Ci pe mama engleză a democrațiilor. Și pe tatăl universităților occidentale.