Regele, 23 august, Antonescu și Partidul Pompelor Funebre

Ce-a fost, ce este 23 august? O zi a destinului românesc. Pe care a o înțelege realmente bine e datoria oricărui patriot autentic, care ar vrea să deducă din istorie ce drumuri ar fi pe viitor util ca România, pe cât posibil, să le evite.

Că trolii ruși, chinezi, iranieni și propaganda lor cică ”suveranistă” au avut considerabil succes în România, unde au împins în față uimitor (în baza dorinței de schimbare a electoratului) candidatura unui extremist dement de obediență putinist-legionară, nu este o întâmplare.

E urmarea proastei cunoașteri a unei istorii românești îndelung, calculat și funest falsificate de extremele politice și revizuite mincinos de dictaturile care tot mint neamul românesc din anii 30 încoace. Și e nefăcuta unor istorici proști, rău intenționați și smintitori.

Din cauza lor, a ideologiilor, a încercării escamotării unor derapaje puțin măgulitoare pentru conștiința de sine a națiunii și a frivolității multor ”consumatori” de istorie dintre Carpați și Dunăre, semnificațiile bune și rele ale acestei zile istorice le scapă celor mai mulți.

Prima dată fatidică

La 23 august 1939, marii inamici ai României și ai europenilor cu ghinionul de a locui între Prusia și Rusia au semnat împărțirea Europei răsăritene.

O parte lua Hitler, în pofida voinței regelui Carol al II-lea. Care, împreună cu viitoarea lui soție, creștin-ortodoxa de extracție parțial evreiască, Elena Lupescu, a fost în esență, contrar prejudecăților și în ciuda erorilor unei istoriografii ticăloase, un mare noroc pentru români. Iar cealaltă parte, cu tot cu jumătatea răsăriteană a Poloniei, cu Bucovina și Basarabia, și-o însușeau, tâlhărește, Stalin și bolșevicii lui.

Carol al doilea fusese amuțit și plasat în Consiliul de Coroană în minoritate de către o majoritate lașă. Alături de Carol rămăsesră în Consiliu prea puțini eroi. Între ei, martirul României Libere, Victor Iamandi. Ca și Iorga, pe care asasinii legionari aveau să-l masacreze după Victor Iamandi, el se opusese cedării fără luptă a teritoriilor românești.

Deși se băteau cu pumnul în piept, ca suveraniștii de az,i că ar fi mari ”patrioți”, legionarii din sfatul țării, – la plăcinte înainte, la război înapoi – au aprobat, împreună cu ceilalți poltroni, întâi, în iunie 1940, cedarea Basarabiei, Herței și Bucovinei, atribuite URSS de către pactul Ribbentrop-Molotov (sau Hitler-Stalin), iar apoi nord-vestul României, luat cu japca de unguri pe baza deciziei lui Hitler numită ”arbitrajul” de la Viena. Mai corect cunoscută în istoriografie ca ”dictatul” de la Viena. Căci un diktat ruso-nemțesc al dictatorilor care și-au împărțit prada a fost ceea ce s-a petrecut la Viena.

În urma acestui rapt și a atmosferei create în țară de propaganda legionară condusă de intelectuali de frunte rinocerizați ca Nae Ionescu, Mircea Eliade și alții, regele Carol s-a văzut tot mai puțin capabil să țină piept extremismului și huliganismului dezlănțuit mai întâi de șeful inițial al Gărzii de Fier, Codreanu, iar apoi de urmașul său, Horia Sima. Care a devenit asasinul comitent al masacrului elitei politice și culturale românești din închisoarea Jilava, dar n-a plătit niciodată, cu adevărat, pentru abominabilele sale crime. Spre deosebire de predecesorul său, executat fără o condamnare în justiție, de către oamenii regelui Carol.

Trădările lui Antonescu. Și ale istoriografiei românești

Așa că regele a acceptat aducerea la putere a generalului Antonescu, un militar aparent francofil, care și-a trădat la prima ocazie și propria orientare, și regele, și țara.

Generalul era fiul vitreg al unei evreice apostate, trecute la creștinism și ”soțul”, probabil bigam, al unei femei căsătorite cu un giuvaergiu evreu, francez, de care nu e clar că divorțase. Și care, dată fiindu-i etnia, religia și meseria, e mai mult decât probabil că-i condiționase căsnicia văduvei Maria, mama unui copil handicapat, de trecerea ei la iudaism.

Istoriografia română nu și-a făcut datoria de a face lumină în obscurele circumstanțe familiale ale unui Ion Antonescu nu doar hain, ci și din fire trădător.

Ce n-a înșelat, viclenit și tradus generalul și mareșalul? Greu de găsit ceva. Sau pe cineva.

Pe prima nevastă a lăsat-o și a luat-o pe următoarea. Francofilia? A părăsit-o în favoarea nazismului și a germanofiliei. Pe regele Carol al II-lea, suveranul său, l-a trădat abject, întrucât, în loc să-l apere, l-a împins să plece din țară pentru că i-a spus că nu-i mai poate garanta nici lui nici alor lui securitatea.

Pe aliații legionari? Evident că i-a trădat, după ce ranchiuna, cupiditatea și rapacitatea l-au determinat pe Antonescu să demareze conflictul cu legionarii și să-și dea afară ministrul de interne gardist, Constantin Petrovicescu. El și legenda pusă de el în circulație au încercat să acrediteze mitul potrivit căruia demiterea lui Petrovicescu ar fi fost presupusa lui ”lipsa de vigilență în paza Misiunii Militare Germane, după uciderea maiorului german Hermann Döring.”

În realitate, Antonescu l-a dat afară pe Petrovicescu pentru că ministrul proteja tâlhăria sistematică, antisemită, a legionarilor, fără ca demnitarului sau gardiștilor să le pese de supraviețuirea economiei românești. Care depindea între altele de industria evreiască. Și, mai ales, fără să-i dea și dictatorului tainul. Cota lui parte din pradă.

Trădarea cea mai gravă a lui Antonescu? Trădarea lui Dumnezeu. Și a poporului român

Ce l-a determinat pe prezumtivul general francofil să devine germanofil și să încheie un pact catastrofal, pentru români, cu Hitler?

”Pe cine vrea Dumnezeu să piardă, îi ia mai întâi mințile”, spunea Euripide (tradus de latini: ”quem Deus vult perdere, prius dementat”). Putin e unul dintre ei. Și pe Antonescu l-a împins, între altele, slăbiciunea (amintind de cea de astăzi) a unui Vest împăciuitorist, care a încercat până în ultima clipă să-i intre în voie lui Hitler. Această anemie a Occidentului i-a indus pe mulți în eroare. Și în România. Antonescu n-a făcut excepție. Apoi l-au sedus lipsa principiilor și lacuna de caracter a personalității sale, precum și tendința politicii externe românești de a se orienta după cel mai tare din împrejurare. Iar dictatorii le păreau sfertodocților net mai tari decât popoarele libere.

Prin urmare, Antonescu, așa cum pariase aiurea pe legionarii numiți de Olivia Manning ”Partidul Pompelor Funebre” (1), ca și pe naționalism și ortodixism filetist, a pariat greșit și pe naziști (care trădaseră repetat România). Hitler l-a răsplătit pe general, susținându-l în fața legionarilor, ceea ce a amplificat nevoia dictatorului fascist român să treacă, alături de trupele neamțului, Nistrul). Ceea ce a angajat țara într-o aventură militară cataclismică.. Una cu deznodământ tragic pentru români. Unul nici azi cu totul depășit. Antonescu a ezitat și întârziat în plus, fatal, să-și admită eroarea și să-i pună capăt, deși e cert că înțelesese de la Stalingrad că nemții (și aliații lor) pierd războiul.

Impardonabil rămâne ordinul său de ”curățire a terenului”. Care a demarat genocidul antisemit, antrenând parte din poporul român într-o crimă în masă de proporții istorice și teologice. Ea a creat o pată indelebilă pe conștiința națiunii, de vreme ce s-a îndreptat împotriva memoriei și istoriei națiunii române și împotriva poporului lui Dumnezeu.

Am citit pagini romanțate despre ”câinele roșu”, cum i se zicea autoproclamatului mareșal, precum și despre nevastă-sa.  Amândoi au greșit gravissim față de poporul român. Amândoi au participat la crime abominabile sau au refuzat să le împiedice. Deși fuseseră repetat rugați și implorați să li se opună, Antonescu a demarat pogromul din Iași, cu între 13 și 15 mii de morți și are pe conștiință masacrul de la Odesa, precum și exterminările efectuate în România, Bucovina, Basarabia și Transnistria. Nu în ultimul rând, are pe conștiință zeci de mii de romi.

Mobilul exterminatorilor

Scriam despre toate acestea în ”Cum se cade în barbarie când ești un popor cumsecade?” (2) : ”Ce-i deranjează…pe antisemiți la evrei într-atât, încît să nu se dea în lături de la genocid, ori, măcar, de la a-l revendica? Nu e nici prezumtiva lor bogăție, presupusa deșteptăciune, concurența lor, sau nasul lor ”coroiat”. Erich Fromm vorbește în lucrarea sa de doctorat, intitulată ”Sociologia iudaismului diasporean” despre ”caracterul antidogmatic al legii evreiești”, al cărei conținut e eminante ”religios”. E, totodată, orientată astfel, încât să asigure prin ”să nu asasinezi”, viață, prin ”să nu furi” și ”să nu depui mărturie mincinoasă” justiție și drepturi, de pildă la proprietate, sau de-a spune nu, deci, potrivit lui Isaia Berlin, de a (furniza) libertate, inclusiv și, nu în ultimul rând, libertatea interioară. Cum să accepte fanatismul totalitar o atare libertate? Asemenea drepturi? Dar un D-zeu care le instituie și poruncește, care solicită imperativ iubirea de aproape, răspunderea individuală? Comandamentele unui astfel de Creator construiesc conștiință, întemeiază etică, elaborează principii, procură libertate, dau demnitate, reducând la absurd fundamentalismul religios, tiraniile totalitare și ideologiile lor, ca religii-surogat. Dacă n-a murit, cum a decretat Nietzsche, trebuie urgent eliminat. Cum însă e invizibil și prea greu de localizat, dușmanii Lui atacă în haită, ori de cîte ori se ivește un lup alfa în stare să-i conducă la măcel genocidar, poporul care, vizibil, Îl poartă. Ținta devine poporul Său ales. Și nu contează…pentru extremiști dacă omoară evrei religioși sau atei. Popor să fie. De omorît, să fie. Cu stat, sau fără stat: evrei, să fie. Israeliți să fie”.

În final, Antonescu și-a trădat și aliatul. Pe Hitler. Trimițându-l pe tânărul Neagu Djuvara la Stockholm, să negocieze ieșirea din război a României. Or, întoarcerea armelor s-a făcut cum trebuia: fără el și împotriva lui, cu mâna regelui Mihai, pe care Antonescu îl trădase când dictatorul declanșase războiul împotriva URSS, demarând, în calitate de ”Conducător”, deci de uzurpator al tronului, trecerea Prutului fără știrea și aprobarea suveranului țării.

După faptă și răsplată

Arestarea lui Antonescu la 23 august 1944 e numită prin urmare eronat, de Wikipedia, o ”lovitură de stat”. S-ar fi putut numi așa doar dacă statul antonescian ar fi fost legitim.

N-a fost, de vreme ce a intrat în alianțe și aventuri militare decisive fără știrea și consimțământul regelui Mihai, adevăratul suveran al țării, când a început campania germano-română din Rusia.

Încât arestarea lui Antonescu n-a marcat în fond decât reținerea unui pucist, deși s-a afirmat că dictatorul ar fi fost ”demis”. Poate fi ”demis” un tiran? Poate fi debarcat. Iar debarcarea dictaturii militare a ”Conducătorului statului” mult iubit de succesorul său, Ceaușescu, a fost o zi dintre cele mai faste din istoria României, grație căreia s-a putut justifica recuperarea teritoriului cedat Ungariei, deși țara n-a mai recăpătat Bucovina de nord, Herța și Basarabia.

Pe scurt, 23 august 1944 se cere celebrat în lege

Se cere plasat la loc de cinste în cărțile de istorie, astfel încât orice copil român să știe, că nu e cazul să se lase smintit vreodată de militari și spioni demagogi, sau de orice alți impostori, cu un discurs patriotard, sforăitor. Că democrația liberală nu e facultativă, dacă nu vrei să riști să ți se sodomizeze națiunea. Și că regii României i-au fost cei mai buni conducători.

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține printr-o donație.

---

Note (1) Olivia Manning, ”Trilogia Balcanică”, Editura Univers/1996 și Nemira, 2016. (LE) Partidul Pompelor Funebre e expresia potrivită procesiunilor organizate de gardiști cu fețe lungi înainte și după proclamarea statului național-legionar. Am scris repetat că Legiunea era, în esență, un cult al morții. Perfect compatibil cu Frăția Musulmană și cu alte partide și mișcări islamiste.

(2) ”Cum se cade în barbarie când ești un popor cumsecade”, Petre M. Iancu, Deutsche Welle, 07 februarie 2021 https://www.dw.com/ro/cum-se-cade-%C3%AEn-barbarie-c%C3%A2nd-e%C8%99ti-un-popor-cumsecade-unde-e-d-zeul-lor-partea-a-iii-a/a-58134602