Câteva lecții de anti-sionism. Și antisemitism

Subiectul privește îndeaproape Europa. Și întregul Vest.

Cine nu poate distruge obiectul urii sale, îl vorbește de rău. La extrema stângă a spectrului politic se normalizează de o vreme stăruitor transformarea în insultă a noțiunii de ”sionism”.

Ce e sionismul?

E o mișcare de redeșteptare națională evreiască, înrădăcinată în visul multimilenar al întoarcerii în Țion (Muntele Sion, din cetatea lui David de la Ierusalim), în speță în patria poporului evreu, promisă și dăruită de Dumnezeu, conform Bibliei, copiilor lui Israel. Deci iudeilor, israeliților, evreilor.

Deportați mai întâi de asirieni (din Samaria), apoi de babilonieni și de romani din Iudeea, Galileea și celelalte provincii, evreii au trecut în repetate rânduri prin experiențe ale exilului. Cel de după Războiului Iudeu și răscoala lui Bar Kohba, un conflict cu imperiul roman care a culminat cu distrugerea Sionului, a Templului de la Ierusalim și a statului evreu în Ereț Israel (Țara Sfântă) și cu decimarea unei părți a populației sale înrobite, a durat aproape 2000 de ani.

Sionismul i-a pus parțial, capăt.

Contrar propagandei antisemite, în acest răstimp Țara Făgăduinței n-a fost niciodată evacuată complet de evrei. În covârșitoarea lor majoritate, evreii de azi nu sunt urmași ai ”khazarilor”, o populație turcică trecută parțial la iudaism în secolul al VIII-lea, ci sămânță (incontestabilă, conform studiilor genetice) a populației levantine din Ereț Israel.

Și poporul ”palestinian”?

Concomitent, n-a existat niciodată un popor ”palestinian”. Invadatorii arabi au lăsat în urmă localnici. Care însă nu ”palestinieni” erau, ci arabi. Numele dat localnicilor arabi e o combinație de nefăcute. Între ele primează cel al antisionismului sovietic, generat de bolșevici după ce au descoperit că evreii populând Israelul modern au repudiat comunismul, în ciuda chibuțurilor și puternicei mișcări socialiste și sindicale, iar israelienii i-au preferat democrația liberală și capitalismul de tip apusean.

Liderul terorist Yasser Arafat, un egiptean utilizat de sovietici spre a conduce OEP, prin care comuniștii de la Moscova sperau să lovească în Vest, i-a numit pe arabii pe care urma să-i manipuleze ”palestinieni”. Inventând un ”popor”, el l-a botezat folosindu-se de numele anti-iudaic atribuit Țării Sfinte, din răzbunare anti-evreiască, de împăratul roman Hadrian și reeditat apoi când Liga Națiunilor le-a atribuit britanicilor ceea ce s-a numit ”mandatul Palestina”, dreptul de a coloniza fostul ținut controlat de otomani.

Înseamnă aceasta că toți evreii israelieni de astăzi sunt autohtoni? Că nu s-ar fi produs un fenomen numit de stânga progresistă, manipulator și falsificator, ”colonizare”?

Întrucât poporul evreu din ”galut”, din Diaspora, nu și-a abandonat niciodată, timp de mai bine de două mii de ani, speranța reîntoarcerii acasă, păstrând cu sfințenie memoria acestui acasă numit îndeobște patrie, presupusa ”colonizare”, petrecută în fapt în parametrii dreptului internațional, pe baza unor decizii britanice, ale Ligii Națiunilor și ale ONU, ca și a achiziționării legale de teritorii, prin cumpărare, a fost, în esență, o decolonizare. În speță o repatriere.       

Toate acestea sunt adevăruri istorice obiective. Drumul parcurs de eforturile sistematice având drept scop demonizarea, delegitimarea și desființarea statului evreu este o cale pe care merge azi palestinianismul, esența unor doctrine de extremă stânga (și mai nou și dreapta) menite nu atât să ajute poporul palestinian să obțină drepturi, cât să aplice standarde speciale Israelului și să-l distrugă. Din motive religioase, culturale și ideologice.

Cum știm că lucrurile stau așa?

Probele și indiciile sunt multiple și indubitabile. Niciunui alt popor (decolonizator) în afara celui care se confruntă de milenii cu persecuții anti-iudaice, nu i se aplică standarde duble, programe de demonizare și delegitimare, precum cele de care are parte micul stat evreu, singurul stat israelit și iudeu de pe glob.

La rigoare, pe nimeni nu mai excită azi împărțirea Indiei, într-un stat hindus și altul musulman, pakistanez, care a avut loc aproape în același timp cu decizia ONU de partiție a Țării Sfinte (împărțite deja, anterior de britanici, inventivii creatori ai Iordaniei, întru răsplătirea unui aliat și satrap arab, în speță primul rege hașemit al ”Transiordaniei”).

În schimb, sionismul provoacă permanent apoplexii, scenarii apocaliptice, obsesii mortale.

Hype-ul din mass-media, unde o entitate sionistă minusculă ocupă partea leului din știrile externe (uneori chiar interne) ale multor posturi, site-uri și propagande de mari puteri e ilustrativ în sine.

Motivul obsesiei? ”Evreii”

Nu cei reali, ci aceia imaginari, pe care antisemiții îi admiră și îi urăsc concomitent și a căror perpetuare în istorie, în ciuda masivelor prigoane și sistematicelor discriminări la care-au fost supuși timp de milenii, le suscită iudeofobilor spaime multiple, inavuabile. Între ele, cea teologică, iscată de repatrierea unui popor care, pe logica progresului și a religiilor izvorâte din Biblie, din legea mozaică și iudaism ar fi trebuit să fie ”înlocuit” și să dispară.

Prin urmare, evreilor, sau, dacă tabuul postnazist al antisemitismului e încă tare și ura pe iudei e ilegală sau imorală, israelienilor li se aplică un program special.

Se revizuiește și se falsifică de zor istoria și se reciclează stăruitor toate acuzele antice, medievale, și moderne, rasiale și xenofobe proferate împotriva lor de-a lungul mileniilor.

Totodată, se inventează altele, menite să-i disculpe pe dușmanii lor de moarte. Pe ideea perfect valabilă în continuare, formulată de Vasili Grossman: ”spune-mi de ce-i acuzi pe evrei și am să-ți spun de ce anume ești vinovat”

Sunt ei supuși apartheidului în teritoriile controlate de arabi? Evreii israelieni vor fi acuzați (în răspăr cu probele) de ”apartheid”. Încearcă teroriștii islamiști încă de acum un veac să-i extermine pe evreii din Țara Făgăduinței? Isaelienii vor fi acuzați de ”terorism și genocid”.

Dar n-au comis și evreii ceea ce se numește îndeobște ”terorism”? De pildă înaintea independenței statului evreu, prin organizații ca ”Lehi”? Ba da.

Dar n-au fost nici pe departe, în zonă, cum afirmă antisemiții, inventatorii acestui sistem de luptă politică. Mult înainte de apariția Lehi (în 1941) și chiar mult înainte ca ”Irgun” să intre în acțiune, în anii 30) arabii din ceea ce avea să devină Israelul au început cu masacre și teroare. În aprilie 1920, încă înainte ca teritoriul să fie repartizat Marii Britanii, arabii au declanșat răscoala Navi-Musa, când au fost masacrați 5 evrei. La Jaffa, un an mai târziu, erau de zece ori mai mulți: 50 de evrei uciși. Iar la Hebron, în 1929, 133. În reacție la aceste masacre din copilăria lui 7 octombrie 2023 s-a creat, în iunie 1920, Hagana, ca organizație de autoapărare a evreilor din Ereț. În reacție la slăbiciunea și socialismul acestei grupări defensive s-a creat în anii 30 Irgun (care s-a desființat în 1948).

Lehi, (Lohamei Herut Israel) în frunte cu Avraam Stern, s-a creat în reacție la trădarea engleză, când Perfidul Albion, zis Marea Britanie și-a trădat propriile angajamente și promisiuni avansate unui popor evreu prins în Europa în capcana nazistă. Căruia Londra, grijulie să nu-i supere pe arabi și pe musulmani, mai ales pe cei din Pakistanul de azi, i-a condiționat repatrierea făgăduită de Balfour și de declarația lui, de imaginare ”aprobări” arabe.

Da, au existat și evrei care au comis fapte reprobabile. Violențe. Terorism. Masacrul abominabil de la Deir Yassin. Nu trebuie uitat însă că ele veneau în reacție la masacrele celorlalți. Și la alianța cu Hitler a liderului arab local, muftiul Ierusalimului, Haj Amin el Husseini, un eficient instigator la pogromuri, ca și la numeroase băi de sânge orchestrate de el și de ai lui.

Haj Amin și gruparea teroristă, islamistă, Frăția Musulmană, cu care se înfrățise de la începutul anilor 30, au respins planurile internaționale propuse de pildă de Comisia Peel, de re-împărțire a mandatului Palestina într-un teritoriu arab și altul evreiesc, muftiul cerând ceea ce reclamă extremiștii și azi: un stat Palestina arab (”liber de la râu la mare”) ca parte a unei confederații arabe și, eventual, a unui regat ”siro-palestinian”. În care nu era loc de evrei.

Când criminalul de război nazist Haj Amin el Husseini începuse să fie căutat de britanici, Frăția Musulmană l-a făcut scăpat și l-a primit euforic, ca pe un erou, în Egipt, unde i-a dat asasinului în masă aliat cu Hitler o pâine dulce. Nu e întâmplător că azi, Mein Kampf și lectura preferată a lui Hitler (invenția serviciului secret țarist intitulată ”Protocoalele Înțelepților Sionului”) se găsesc în nu puține locuințe arabe din Gaza, Iudeea și Samaria.

Iar azi? Antisionismul ca antisemitism. Și esența conflictului

A nu recunoaște evreilor dreptul la un stat propriu – și nimănui altcuiva – e antisemitism, nu doar antisionism. Ce nu spun extremiștii de stânga când preiau narativul kaghebist și identitar neo-marxist? Că evreii sunt de fapt poporul autohton al Țării Sfinte. Deci nu poate fi ”colonialist”. Că nu practică apartheidul și cu atât mai puțin genocidul (comis repetat împotriva evrelor). Fapt ce reiese din cifre clare și edificatoare ca lumina zilei. Că rădăcina conflictului israeliano-arab e refuzul arabilor dn zonă de a accepta un stat evreu. Oricât de mic. Oriunde, în regiune.

În fine, nu se prea spune adevărul: că n-a existat niciodată în zonă un stat palestinian independent, cu o majoritate arabă sau musulmană, deși iordanienii l-ar fi putut crea în Iudeea și Samaria, numită Cisiordania, iar egiptenii în Gaza, două ținuturi controlate de cele două state arabe din 48 până în 67.

Deci, înaintea Israelului, țara fusese colonie britanică. Anterior, parte a imperiului otoman. Anterior, un ținut controlat de mamelucii egipteni. I-a premers cel stăpânit de kurzi, de cruciați, de fatimizi, de omaiazi, de sasanizi, de bizantinii creștini, de romani, de evrei. Și iar de evrei. Cu capitale la Ierusalim, la granița dintre Beniamin și Iudeea, la Hebron, în primii șapte ani ai regelui David, la Șilo, Șehem, Tirța și Samaria în regatul de nord Israel.

Israel și Iudeea, precum și Galilea, Samaria și Gaza, nu Palestina. Iar anterior? Teritoriile celor 12 treburi evreiești. Evreiești, nu palestiniene. Ca să fie foarte clar. Deși au existat și așa-numiții filistini. Poporul Mării. De la care se trage numele ”Palestina”. Dar ei nu erau arabi ci, probabil, indo-europeni de extracție greacă. Iar înaintea tuturor a existat Țara Canaanului.

Sunt sioniștii ”coloniști”?

Hai să fim serioși. Cum pot fi decolonizatorii repatriați niște coloniști?

Coloniști sunt cei care, plecând după Hegira din Peninsula Arabică, au islamizat și arabizat nordul Africii și mare parte din Asia, iar apoi din Europa. Nu puțini vor azi să cucerească întregul Vest prin jihad civilizațional, prin preluarea instituțiilor, prin societăți și legislații paralele, prin migrație și demografie și, unde se poate, cu arma în mână.

Extrema stângă îi ajută activ, continuând stăruitor și rapid opera erodării axiologice a unui Occident în declin cultural și religios galopant. Prin discurs și politici publice, prin cenzură, anihilări culturale și demonizări ale celor care trag semnalul de alarmă.

În acest context, ”Sionul”, în speță iudaismul și Biblia pe care se bazează sionismul, joacă un rol special, care explică obsesia antisionistă. Evreii repatriați sunt indiciu credibil al validității predicțiilor biblice și profetice și, ca atare a vitalității lumii iudeo-creștine, bazate nu doar pe Atena, ci, în primul rând, pe Ierusalim.

A reteza acest pilon de bază al civilizației apusene e a avansa decisiv în proiectul demolării Vestului, a culturii europene și a democrațiilor.