Uite islamistul, nu e islamistul. Uite teroristul, nu e teroristul

De ce încearcă oficialitățile britanice ”să oprească speculațiile și comentariile” cu privire la înjunghierea într-un tren din estul Angliei a 11 persoane, din care două și-au sucombat rănilor între timp?

Așa a cerut ministra de interne Mahmood. Dar de ce? Nu mai putem vorbi liber în Anglia? De ce nu mai putem ”comenta” și ”specula”? Unde a dispărut libertatea de exprimare și de opinie? Ne temem, așa cum pare, de ”islamofobie”?

S-a spus că făptașii din tren sunt doi oameni de culoare, dintre care unul din Caraibe? Oare de ce a fost nevoie ce această ultimă precizare? De ce nu ni s-a dezvăluit și originea celuilalt atacator? De ce, apoi, nu ni s-a spus ce religie au cei doi? Nu cumva mențiunea ”originii caraibiene” a fost menită să sugereze că atacatorii nu sunt musulmani, iar crima lor nu este islamistă? 

Știm că, în trecut, au avut loc tentative teroriste de omor în masă, săvârșite de teroriști britanici, cu familia originară din Caraibe, convertiți în pușcărie. Este cazul lui Richard Reid, care în decembrie 2001, a încercat să arunce în aer un avion de pasageri aflat în zbor transatlantic, detonând explozibilul din bocancii săi. 

Foarte curios, în același timp, în chestiunea înjunghierilor din tren, autoritățile s-au abținut să indice originea celuilalt criminal, necum să indice și religia lui. Așa ar fi fost normal într-o țară occidentală în care se află la loc de cinste transparența, libertatea exprimării și libertatea de opinie, și în care corectitudinea politică și politicile identitare ale mișcării woke ocupau treapta supremă în discursul public. Ne amintim de asasinarea a trei fetițe engleze la Southport în 2024, de către un ”adolescent din Rwanda”. După multă vreme s-a aflat că percheziția instantanee a poliției britanice s-a soldat cu depistarea în camera lui, a manualului de terorism al rețelei islamiste Al Qaeda și a unor bombe artizanale. Pentru presupunerea anterioară, verosimilă, că un atentat islamist a pus capăt vieții fetițelor de la Southport, poliția a arestat persoane care au articulat-o în rețelele sociale.

În discursul public britanic, primează, iată, frica ideologică de ”islamofobie”: ideologică, pentru că în ciuda multiplelor atentate islamiste din ultimele două decenii, băile de sânge teroriste nu s-au repercutat astfel poporului britanic încât să aibă loc violențe asupra musulmanilor. Nu moscheile și credincioșii lor sunt în pericol în Regatul Unit, ci sinagogile, ateii, agnosticii și bisericile, precum și enoriașii lor.

Suflatul în iaurt al autorităților care tot agită spectrul prezumtivelor ”polarizări” interne, tentativele lor de cenzurare și intimidare a opiniei publice, inclusiv prin dure măsuri legislative, sunt departe de a aplana criza domestică a Regatului, care seamănă leit cu alte crize din tăriile vesteuropene și din SUA.

Dimpotrivă, în locul aplanării conflictului, căciulirea guvernului laburist față de mișcarea woke, de corectitudinea politică, de islamiști și de teroriști, inclusiv și mai ales prin limbajul folosit sau cenzurat, stimulează toate formele de extremism. 

Aceste extremisme le includ pe cele din România și de aiurea, care slujesc putinismului și care se folosesc de cenzură și de manifestațiile de slăbiciune occidentale pentru a elogia părelnica ”libertate” adusă de ruși.

Ridică uriașe semne de întrebare și dragostea fierbinte față de islam, manifestată de guverne europene de stânga, în ciuda faptului că idealurile progresiste sunt antagonice și funciar incompatibile cu societatea musulmană tradițională. Și cu atât mai puțin cu segmentul ei radical, islamist. 

Am explicat în mod repetat că această perversă alianță se bazează pe idiosincrazii comune: anticapitalismul, antiamericanismul, antisemitismul și ura viscerală pe civilizația iudeo-creștină. Precum și o apetență pentru revoluție. 

O contribuție utilă și interesantă la această discuție a furnizat recent politologul de origine berberă, Zineb Riboua. Marocanca a publicat un eseu despre limbajul extremist al candidatului socialist musulman la primăria New Yorkului, Zohran Mamdani. 

Experta din Maroc a analizat originile limbajului anticapitalist, antisemit și neo-anticolonialist al lui Mamdani, favoritul în cursa electorală pentru primăria Big Apple-ului. Ea a identificat sâmburele acestui discurs în narațiunile progresiste legate de revoluția algeriană și de textele filosofilor marxiști, Frantz Fanon și Jean-Paul Sartre. 

Aceste discursuri moralizatoare ridică pe scut suferința atribuind-o în special popoarelor colonizate a căror eliberare ar fi generat o revoluție spirituală și morală a umanității. În virtutea politicilor identitare neomarxiste, suferința e atribuită parcimonios și exclusivist doar popoarelor de culoare dacă nu sunt creștine și dacă nu e vorba de evrei, cărora li se conferă în narativul progresiv, invariabil rolul făptașilor și al asupritorilor. Ca ”prigonitor”, evreului i s-a lipit eticheta eternă de ultim colonizator european, în ciuda faptului că așa cum demonstrează Biblia și istoria, evreii sunt de fapt populația originală a teritoriului israelian, cu care nu și-au întrerupt legătura niciodată de-a lungul milenilor. 

Ceea ce eseista din Maroc nu mai detaliază este faptul că răsturnarea realității, menită să-i despartă pe evrei de suferințele lor, implică inventarea celor mai oribile crime atribuite evreilor cât să fie poată fi etichetați drept mari prigonitori. Așa s-a ajuns la acuze de genocid, apartheid și nazism, complet fanteziste. 

În ce-l privește pe Mamdani, el a aplicat extrem de creativ acest discurs progresist. Extrăgând capital politic din remușcările post-coloniale ale elitelor occidentale, Mamdani a aplicat narativul progresist la situația din metropola newyorkeză, sugerând potrivit observațiilor lui Zineb Riboua, că proprietarul de locuințe din oraș este colonizator, iar chiriașul colonizatul. De aici, mitul antisemit că orice evreu este Shylock, un bogătaș hrăpăreț, iar toți ceilalți victime, nu mai e decât un pas. 

---

Later edit (22:10): Poliția l-a pus în libertate pe unul dintre cei doi suspecți arestați, întrucât consideră că nu a avut nimic de a face cu înjunghierile. Autoritățile britanice nu tratează atacurile ca fiind atentate teroriste.

Later edit (22:25) Autoritățile insistă că făptașul este un British national – n.r. cetățean britanic. Această afirmație e de importanță secundară. La fel este și culoarea pielii lui, asupra căreia insistă de data asta, în mod neobișnuit, au insistat autoritățile. Tot ”British nationals”, adică cetățeni britanici, au fost și diverși teroriști islamiști de la Richard Reid la atentatorii sinucigași din metroul londonez, care au omorât la 7 iulie 2005, 52 de persoane. Net mai importante ar fi informații legate de religia și ideologia făptașilor, respectiv motivele pentru care ei își săvârșesc crimele. Afirmația că este vorba despre un cetățean britanic încearcă să contracareze criticile celor care dau vina crizei de securitate din Marea Britaniei, imigrației debordante. În acest context, contează mai puțin dacă atacatorii au imigrat ei înșiși ori sunt urmașii unor imigranți ori au fost convertiți în închisori și pe internet de către imigranți sau străini.