Viitorul NATO și obrăznicia unor lideri din Alianță

Ce hram poartă candidatura lui Iohannis la șefia NATO? Și cât de aproape este Rusia de victorie în Ucraina, judecând situația după relațiile Kievului cu Washingtonul și Berlinul?

La Praga, șefii diplomației din statele alianței pun joi și vineri la cale ”viitorul” Alianței Nord-Atlantice. Dacă mai are un viitor, cu actualii lideri ai principalelor ei puteri.

Se va discuta între altele refuzul bâlbâit, vag amețit și greu de escamotat, gigea imposibil de împachetat, în fapt irațional, laș, bezmetic și, parțial, foarte obraznic al liderilor de stânga ai SUA și Germaniei, de a permite Ucrainei să supraviețuiască lovind eficient, cu arsenalul apusean, ținte militare rusești în Rusia.

Ar trebui să se mai discute viitorul pactului defensiv occidental, în condițiile războaielor izbucnite în lume de când Joe Biden a preluat conducerea superputerii.

Ca și colegul său de la Berlin, liderul Casei Albe se lasă extrem de greu de convins de către secretarul general al NATO, Stoltenberg, de omologii săi de la Paris, Praga și Varșovia, ori de Danemarca și țările baltice, că trebuie să i se permită Ucrainei autoapărarea prin folosirea armelor occidentale pentru distrugerea de ținte militare rusești situate în Rusia.

Ciracii de extremă stânga ai cancelarului, ca țuțărul său, Ralf Stegner, un politician social-democrat calificat de presa germană la un moment dat drept ”Putinversteher”, în speță drept ”putinist”, au sărit în apărarea lui Scholz.

Potrivit lui Stegner, dacă am înțeles bine arogantele sale ”explicații” care nu lămuresc nimic, criticii lui Scholz n-ar înțelege care-i treaba cu folosirea armelor gemane în Rusia, cestiunea cu pricina fiind atât de ”complexă”, încât nici discutată n-ar trebui să fie.

Realitatea pare mai simplă. Mulți alegători nemți se tem de Rusia și peferă să se sufle la Berlin și în iaurt, mai degrabă decât să fie supărat Kremlinul. În an electoral, această atitudine e un factor important pentru politicianismul extremei stângi.

Tensiuni mari americano-ucrainene

În condițiile perpetuării respingerii cererii Kievului de a fi primit în NATO și ale insuficienței ajutorului militar obținut de ucraineni din SUA, nu e de mirare că se manifestă tot mai puternice iritări în relațiile dintre Biden și Zelenski.

SUA și Ucraina ar urma, ce-i drept, să semneze, la mijlocul lunii iunie, în Italia, în culisele G7, un acord militar bilateral. Semnarea lui ar urma să aibă loc înaintea ”summitului păcii” din Elveția, după cum anunță Financial Times.

Dar publicația britanică scoate în evidență frustrarea conducerii ucrainene și a lui Zelenski personal, precum și tensiunile crescânde dintre Kiev și Washington, provocate, între altele, de lipsa acordării la timp și în cantitate și calitate suficientă a asistenței americane necesare apărării ucrainene.

Recent, președintele Ucrainei a ironizat decizia lui Biden, care e în campanie electorală, de a participa la un eveniment de strângere de bani pentru Partidul Democrat, iar nu la ”Summitul păcii”, o hotărâre pe care Zelenski a calificat-o ca ”nu (tocmai) puternică”.

Ucraina e supărată nu doar de interdicția folosirii de arme americane asupra unor ținte din Rusia. Se pare, dacă informațiile publicate de Ukrainska Pravda sunt autentice, că America lui Biden nu-i permite Ucrainei nici atacarea cu drone a rafinăriilor rusești, ori bombardarea instalațiilor radar ale Rusiei.

Nu mult mai puțină incomprehensiune și iritare generează apoi la Kiev, după cum au relevat multiple surse oficiale ucrainene ziarului britanic, probabila lipsă de progres, până la summitul Alianței de la Washington, din iulie, al aderării Ucrainei la NATO.

Nervi mulți a iscat și întârzierea cu care ajunge ajutorul american în Ucraina.

La rândul ei, din motive nu întru totul clare, administrația Biden pare să fi fost enervată de eliberarea din funcție a generalului Zalujni și de demiterea ministrului infrastructurii Oleksandr Kubrakov, după cum reiese din informațiile greu de confirmat circulând în presa britanică și ucraineană.

Intră în scenă ”dulapul-ficus-schior-golfist” de la Cotroceni

Fapt grotesc, de parcă NATO n-ar avea destule probleme cu Biden și Scholz la cârma celor mai importante economii occidentale, care, în loc să se arate lei paralei pe plan militar, au devenit, ca proiecție de forță armată și politică, de râsul curcilor, s-a vârât ca musca în laptele NATO și președintele României. Sau mai precis: președintele de la Grivco.

Încurajat și sprijinit de prietenul lui Putin, Viktor Orban, ”dulapul” Klaus Iohannis își susține stăruitor candidatura la șefia Alianței Nord-Atlantice, cu un aplomb, de parcă ar avea cu asupra de măsură competența și consistența morală să conducă NATO.

Or, nu e un secret că, în afară de liderul de la Budapesta, ale cărui acțiuni se știe cui folosesc, nimeni nu-l ”prea” vrea în Europa și America pe ”KlaUSL” în locul actualului Secretar General al NATO, Stoltenberg.

Căruia i s-a prelungit repetat mandatul, tocmai pentru că nu i s-a depistat un înlocuitor convenabil. Până a fost găsit ex-premierul olandez, Mark Rutte. Asupra lui s-a înțeles aproape întreaga suflare occidentală. Care i s-a adresat fostului primar al Sibiului, rugându-l, politicos, să facă un pas în spate.

Iată ceea ce pare o cerere cu atât mai firească, desigur, cu cât Iohannis nu se știe să dispună de vreun argument de bun simț și obiectiv, care să-i susțină pretenția la fotoliul lui Stoltenberg, în afara pseudo-argumentului provenienței lui din estul Europei. Care și ea, de vreme ce Iohannis e neamț și cotat ca omul lui Scholz în UE și NATO, ar putea să le pară unora problematică.

De ce insistă Iohannis să rămână în cărți la NATO?

”Mulți oficiali europeni consideră că Iohannis se folosește de candidatura sa la NATO pentru un joc pe termen lung, consolidându-și poziția pentru un viitor post de rang înalt în Uniunea Europeană”, afirmă, convingător, Politico.

Nu e clar pe ce se bazează în schimb Iohannis, când afirmă că n-ar fi adevărată informația publicată și că nu s-ar exercita crescânde presiuni ca el să renunțe la candidatura sa minoritară. ”Nu există o astfel de presiune în ceea ce privește retragerea candidaturii. Acesta este răspunsul oficial al Administrației Prezidențiale”, s-a declarat la Cotroceni.

Bunul simț și indiciile afirmă că Iohannis minte, ca de atâtea ori în trecut, de vreme ce era clar și în martie, cum reliefa atunci un diplomat citat de Frankfurter Allgemeine Zeitung, că Iohannis ”scindează NATO într-o vreme în care Alianța Nord-Atlantică n-are nevoie de așa ceva”.

Viitorul profesional al lui Iohannis. Și cel militar al Ucrainei

Se vehiculează cel mai delirante scenarii pentru aprovizionarea cu un post gras și foarte gras a foarte ”harnicului”, extrem de ”priceputului” și ”responsabilului” președinte al României, care, dacă i se aplică Principiul lui Peter, pare să-și fi depășit nivelul de competență când a părăsit, vai, funcția de primar, dedicându-se ascensiunii sale politice la București.

Între aceste scenarii figurează înlocuirea Ursului von der Leyen la șefia Comisiei UE. Ba chiar se discută și de un post fantomă, inventat și plătit de contribuabilii europeni numai și numai pentru Klaus Iohannis, cum ar putea fi cel de ”comisar pentru apărarea UE”, funcție (aproape) la fel de inexistentă ca ”statul palestinian”.

Dar la uriașul bun simț al șefului statului român și la mereu foarte ”modestele” sale ambiții, dacă sunt măsurate pe fundalul și pe calapodul ”hărniciei sale ieșite din comun”, e probabil ca scenariile și funcțiile cu pricina să nu corespundă întru totul impresiei extraordinare a lui Iohannis despre propriile sale putințe, merite, priceperi, talente, competențe și geniu. Sau despre nevoile Europei.

Oricum, pare că numai Iohannis le-a mai lipsit NATO și UE, ca să se bucure sufletul unora ca Putin și aliații săi de la Beijing, Fenian și Teheran.

Dacă influența Moscovei asupra deciziilor mai-marilor principalelor puteri din Vest rămâne la nivelul ei actual, iar Kievul nu obține un ajutor decisiv în următoarele săptămâni, victoria Rusiei în Ucraina pare a fi la o aruncătură de băț.

N-ar fi uimitor ca strategii Kremlinului să fi planificat s-o obțină cu orice preț înainte de ianuarie 2025, când Biden ar putea fi silit să se mute de la Casa Albă, dacă pierde scrutinul prezidențial.