Un nume frumos. Gazetărie urâtă

Aflu că Patrick Andre de Hillerin nu mai e printre noi. Decesul său, survenit ieri, brusc, m-a zguduit. Era, clar, prematur.

N-am fost prieteni. Era o jumătate de buletin când l-am cunoscut, la începutul anilor 90, la Academia Cațavencu, unde compensa cu elanul și entuziasmul juneții ceea ce un adolescent de 15, 16 ani n-avea cum să fi învățat.

Revoluția îl prinsese neterminat. Iar revista care-l adoptase cu marile lui carențe de educație, știință și cultură, avea să opteze pentru bășcălie, care se vindea, iar nu pentru instrucție, care-i plicticoasă. Căci încăpuse pe mâna lui Mircea Dinescu, disidentul proaspăt salvat de prigoana securiștilor, care mă îmbrățișase la Inter, în final de decembrie 89, mulțumindu-mi emoționat, cu prilejul fondării GDS, pentru că noi, la Deutsche Welle, nu-l ”domnisem”, (ca la Europa Liberă Emil Hurezeanu și colegii) pe dictator: ”domnul” Ceaușescu în sus, ”domnul” Ceaușescu în jos.

Despre pofta de sânge a tiranului îmi informasem publicul din România încă din martie 1989. Căci tradusesem și citisem la microfonul postului german celebrul articol ”Mamutul și literatura”, semnat în Liberation de Mircea Dinescu. Un vrednic, un curajos disident. Și mai știam de la insideri despre ”doamna” Ceaușescului, cea consumatoare asiduă de filme video porno, turnate de aparatele securiștilor plantate în dormitoarele activiștilor de Partid din biroul politic zis CPEx.

Și din CC al PCR, cele de tristă, de sordidă faimă.

N-o să le vină să creadă celor ce mă știu sceptic și precaut în materie de presă, dar și pe mine (prea tânăr, la rândul meu, atunci) mă amuzau la începutul anilor 90 textele ”Academiei”, în special, desigur, ale lui Dinescu, cel incapabil să se distanțeze după Revoluție de șeful regimului postcomunist, dacă nu și de formula iliescistă a pecerismului reșapat fesenist.

Mă hăhăiam și citindu-le pe cele cu schepsis ale priceputului psiholog care era fostul meu amic și vecin de plajă la 2 Mai, Mircea Toma. Dar ale lui Patrick nu-mi smulgeau de regulă niciun zâmbet obosit. Nici mai târziu n-am avut norocul să-l văd comentând satisfăcător, în ciuda talentului său de a scrie ușor, repede și mult. Căci la capitolul etică, articolele sale s-au vădit, în mare, până la sfârșit, deficitare. Chiar foarte, foarte, deficitare.

Nu vreau să spun mai mult. Nici să scot de la naftalină maniera în care a încercat să mă încondeieze și să se lege, dacă-mi amintesc bine, de numele meu, inventându-mi unul fals, pentru că nu investigase destul, aberațiile lui fiind preluate de pegra presei de gang românești. Căci de mortibus nihil nisi bene.

În plus, omul a făcut și bine.

Ce-i drept, nu și-a onorat, din păcate, frumosul nume aristocratic prin scrieri nobile. Nici sublime n-au reușit vreodată să fie. Dar măcar și-a dăruit din fericire numele unei nevinovate. Căci își legase într-o vreme destinul de o persoană romantică, deșteaptă, luminoasă, generoasă, merituoasă. Chiar și numai pentru munificența neașteptată de care pare să fi fost capabil atunci, învățând probabil de la ea, merită laude multe.

De dragul ei aș fi ales tăcerea. Am ales să nu tac pentru că trista poveste intitulată somptuos, dar prea puțin virtuos, ”Patrick Andre de Hillerin”, ar trebui să fie o lecție importantă. Prea mulți români se dau în vânt după etichete. Prea puțini privesc spre conținut. ”Cine învață de copil, cu cine e de comparat? Cu o cerneală scrisă citeț pe o hârtie nouă. Cine începe să învețe abia ca bătrân e ca scrisul de pe sugativă”, zicea înțeleptul Elișa ben Abuia, pe vremea în care abia fuseseră demolate clădirea Templului și Sfânta Sfintelor.

Iar rabinul Iose ben Iehuda îi lămurea pe cei ce învățau de la prea tineri că sunt ca inșii care beau vin nou, în vreme ce a fi instruit de bătrâni e a gusta din viță veche, nobilă. Au românii repere? Viță de stirpe aristocratică, de la care să învețe?

Evident. Între ei, Prințul Ghika, monseniorul martirizat de criminala drojdie comunistă. Și nobili fără titluri boierești ca nenea Iancu. Richard Wurmbrandt. Femei excepționale ca Doina Cornea. Pe vremuri l-aș fi trecut aici și pe Mihai Șora, dar așa cum l-am cunoscut în finalul vieții nu mai pot.

Or, în loc să învețe de la ei, prea mulți juni români zguduiți de minciunile și tâmpenia unei mari părți a bătrânei elite culturale și de ticăloșia celei politice, mafiote, postcomuniste, și-au văzut zdrobită orice urmă de încredere. (Fără de care democrații cu oameni liberi nu pot fi. Iată de ce propagandele se așarnează s-o distrugă pe a cetățenilor care nu și-au scos la mezat libertatea).

Așa că, dezabuzați, junii cu pricina s-au dat pe mâna celei mai jegoase propagande. I-am văzut, naivi, ademeniți și căzuți în Vestul nebolșevizat în lațurile comunismului islamist și antisemit. Ori în neonazism. Care transpune aceleași politici identitare, negreșit antisemite.

Iar în est, în mrejele gardiste, ale secu-legionarilor și ale pesediștilor, ale chinezilor, georgeștilor și ale altor membri corespondenți ai Academiei.

Iată de ce e nevoie de jurnalism onest. Care nu se poate face bine fără multă știință și experiență, cuplate cu o doză de curaj, din care se plămădesc caracterul, probitatea și integritatea.

În această viață, lui Patrick unele din aceste calități i-au lipsit. Poate le va obține și fructifica în următoarea.