Presiunea asupra libertății crește pe zi ce trece. Curtea Constituțională germană și-a adus sieși, libertății artei și democrației un deserviciu major, respingând plângerea unui om de televiziune, căruia două curți inferioare i-au interzis ample părți (licențioase în aparență, e adevărat, dacă sunt judecate după criterii extra-estetice) dintr-o satiră la adresa președintelui turc Erdogan.
Care s-a plâns și a determinat-o pe Angela Merkel să-i ia partea și să condamne pe împricinat chiar înaintea judecătorilor, de parcă statul de drept n-ar presupune prezumția de nevinovăție.
Deloc de mirare că judecătorii s-au conformat. Nu de alta, dar sunt numiți politic, mai cu seamă la nivelul instanțelor superioare, în Germania. Care-și permite totuși, nu se știe de ce, să critice maniera politică a numirii celor polonezi.
Autorul, Jan Böhmermann, un comediant altfel lamentabil, cu producții de tot jalnice, s-a considerat nedreptățit, pe drept, nu doar de prejudecarea sa de către cancelară, ci, mai ales, de verdictele justiției, care i-au dat dreptate parțial lui Erdogan, omul care și-a nivelat de mult arta, presa, justiția și democrația, făcându-le pe toate una cu pământul.
S-a constatat atunci că legislația germană nu se dezisese încă de delictul de lezmajestate, o ”crimă” incompatibilă cu libertatea de opinie, de exprimare și a artei, de care democrația germană s-a grăbit în 2017 să se descotorosească, spre a se adecva celor occidentale, net mai avansate.
Acum, această ”crimă” pare a fi reintrodusă, practic, pe ușa din dos, de judecătorii constituționali, care au refuzat nu doar să dezbată, ci, încă și mai grav, chiar și să primească la judecată solicitarea de clarificare a petentului condamnat anterior. I-au refuzat judecarea, sub pretextul că plângerea sa n-ar avea ”șanse de succes”.
Ca și cum lenea magistraților de a gândi sau frica lor de a se pune cu puterea politică ar fi ok. Ca și cum n-ar fi fost utilă și necesară o clarificare judiciară. Ca și cum n-ar fi nevoie de stabilirea de frontiere clare ale libertății expresiei, opiniei, presei și artei. Ca și cum libertatea, o valoare de temelie a democrației liberale, n-ar fi sub o tot mai amplă presiune politică și legislativă, din pricina exagerărilor legate de edificarea societății victimocratice și de ideea prioritizării emoțiilor și sensibilităților celor mai neadecvate, nejustificate și iraționale.
În fond, liderii societății victimocratice reclamă sporita protecție de ofense (și de ură) atât a membrilor oricăror grupuri desemnate, adesea arbitrar, ca ”victime” cât și – nu în ultimul rând – a lor, deși tocmai cei cu pâinea și cuțitul stabilesc cine sunt, dimpreună cu ei, ”victimele” prezumtive de privilegiat și ce victime (reale) nu merită nici un scuipat. De parcă dregătorii politici și ideologici n-ar avea oricum o putere deosebită și ar mai trebui apărați de criticii lor chiar și când au trecut de mult granița spre arbitrariu, lipsă de bun simț, trădare, crimă, corupție, autocrație, dictatură, tiranie.
Îmi pare, prin urmare, că judecătorii Curții din Karlsruhe n-au validat doar un verdict al tribunalului din Hamburg care a considerat că i s-ar fi încălcat ”drepturile personale” lui Erdogan, plasând deci, practic, libertatea artei și satirei în poziție de inferioritate față de aceste drepturi. Ci, ignorând faptul că nu persoana, ci funcția (exercitată abuziv a) dictatorului erau în chestiune, le-au oferit indirect politicienilor, cu lapidara lor sentință, un scut nemeritat în fața criticilor cetățenilor tot mai pe drept nemulțumiți de prestația jalnică a liderilor lor.
Înseamnă toate acestea că politicienii n-ar avea drepturi? Că trebuie să se admită și să se bucure de impunitate calomnia și incitarea la violențe? Defel. Ci doar că, dacă nu vrem să ne sacrificăm libertatea, trebuie să existe spații protejate, dincolo de ale criticii argumentate, rezervate chiar și expresiilor de ostilitate. Căci la ce e bună libertatea exprimării, dacă nu spre a o proteja de acuza nebuloasă și sulfuroasă de ”ură”? De pildă de ură la adresa potentaților?
N-ar fi ei ca papa, considerați ”infailibili”, cum scria John Stuart Mill, dacă și-ar impune dreptul de a stabili ei ce este ură și ce nu, ce e incriminabil și inadmisibil și ce nu, dacă le-ar pune astfel botniță criticilor lor? Cum să se ajungă vreodată la adevăr, dacă se suprimă libertatea exprimării?
Nu întâmplător, constituția SUA nu admite interdicția așa-zisului ”hate speech”.
Într-o democrație veritabilă și vie, care se respectă, are nevoie de spații ample de protecție și libertatea artei și satirei. Care, marcate ca atare, să fie puse la adăpost de foarfeca cenzurii, chiar și când ironia lor e mordantă și caustică, ba chiar licențioasă și sardonică, pentru ca să nu aterizăm definitiv, cu tot cu bufonii regilor și cu artiștii, în totalitarism.