Ne frecăm la ochi și descoperim o realitate uimitoare. Franța lui Macron e în plin teatru ionescian. Dar la finalul spectacolului nu plecăm acasă toți, zâmbind. Franța e pe tobogan. Europa se duce de râpă. Și de ce? Din cauze multiple. Ușor de rezumat într-o imagine.
Scena cu absurda masă interminabilă, la căpătul căreia Putin l-a osândit pe bietul oaspe infect, dar neinfectat să stea, fără mască, dar hăt departe de fața și de inima mult adulatului zeu-dictator, de a cărui sfințenie n-are voie să se atingă băiețelul nedisciplinat al mămicii sale europene: această scenă spune tot despre motivele pentru care tiraniile și țarul stalinist sunt pe cai mari.
Pentru că Europa moare de frică și e în derută. De vreme ce Germania se ascunde, cu tot cu guvernul ei proaspăt, de stânga, de teamă de Rusia, de frică de propria ei umbră, de lipsă de bărbăție cică ”toxică”, a ajuns continentul pe mâna unui francez adolescentin, care nu prea înțelege ce-i cu el, dar se dă mare. Căci ambiție are. Căci vrea să conducă Europa. Și să fie reales.
Deși nu și-a șters bine mucii de la nas, are nas acasă să dea ordin poliției sale să interzică la Paris convoiul libertății. Unul care, ca altele în lume, s-a lăsat inspirat de cel al camionagiilor americano-canadieni și ar vrea să manifeste vineri în capitala Hexagonului, iar luni în capitala Belgiei. Și-a Europei. Dar oare ce sunt în vestul liber și democratic aceste proteste muncitorești care păreau să aparțină definitiv trecutului luptelor de clasă? Lupte de clasă. Proteste firești împotriva unei clase elitare care se confundă pe sine cu mesia, are probleme cu democrația, detestă libertatea individuală și a descoperit restricțiile, molima și injecțiile cu de-a sila, precum și cenzura, ca instrumente de control și promovare a dogmei pseudoreligiei sale seculare, utopice, salvaționiste.
Nu vreți mascări, inoculări? Avem noi ac de pielea voastră suveranistă. Suprematistă. Vă salvăm și fără voia voastră, cu de-a sila. Cât despre ucrainieni, să facă ei bine și să se descurce. Să-i dea balaurului ce le cere. Dar ce le cere? Ce vrea Rusia lui Putin să mai înfulece?
Precum în basme, miza e un grup mare de fecioare, sub forma dreptului ucrainienilor la autodeterminare și aderare la NATO. Niet! – zic aderării dinții balaurului. Niet, tremură și chiloții slugilor lui prea plecate din vestul postmodern care numai de solidaritate cu victimele șantajului și agresiunii n-are chef și n-are timp. Mai nou, vrea să-i convingă pe ucranieni, pe polonezi și baltici, că singura soluție chipurile ”deșteaptă” a crizei ucrainiene e concesia, cedarea, pusul botului, fuga lașă, capitularea. Că e și dezonoarea, că n-ajută la nimic fiindcă urmează, ca după München 38, noi pretenții și revendicări?
Ar fi fost totuși atât de simplu să se înțeleagă că inși ca Putin nu înțeleg decât limbajul puterii și al forței brute și că n-au ce face cu democrația, că a mima un dialog cu ei înseamnă a da impresia că sunt implorați să accepte compromisul, ceea ce le crește pofta de noi cuceriri și omoară pacea.
Ne privește? Nu suntem în NATO? Urmează, după sacrificarea Ucrainei, Republica Moldova. Prezența trupelor țarului înfometat de teritorii, expansiuni și agresiuni, de control total și de putere nu mai puțin totală pe la gurile Dunării. Ceea ce nu-i împiedică pe varii dregători esteuropeni să stea liniștiți, în banca lor, și să aibă totală încredere că ”or fi știind ei ce fac, aliații apuseni”!
Nu știu să știe. Nu se vede că ar ști. Dimpotrivă. Se văd pretutindeni scene de teatru absurd. Cântăreața cheală se joacă nu doar la Bruxelles, Berlin, Paris, ci și la Washington. Unde se învață, iată, engleza fără profesor, laolaltă cu noi forme de ”comunicare” postmodernă a la dialogul surzilor. La masa excesiv de lungă a lui Putin ne auzim cam greu. Să vină difuzorul! Aparatul auditiv! Să vină un tălmaci! Să vină salvarea!
Școlite la facultatea corectitudinii politice, elitele de stânga ale Europei, s-au dezvățat să gândească. Ori să se exprime clar. Ori să vorbească și cu alții. Se întrețin doar între ele, pentru că plebea anti-vacs-uinistă, ”creștină”, ”xenofobă”, ”patriarhală” și ”rasistă”o disprețuiesc din plin.
Ținîndu-se de nas și de urechi, elitele, subțiri, se înghesuie să fugă unde văd cu ochii. Iată de ce nu realizează că dictatorul nu le aude lamentațiile și frământările, ci le trimite tancuri pe cap, când ele sună la ușa Kremlinului diplomatic, cu nesfârșită bunăvoință, cu dorință veritabilă de pace și calde urări de bine, dar se trezesc, cu maximă uimire, că s-au lăsat iarăși scuipate între ochi de tiran.
Ce fac apoi? Se șterg delicat pe obraz cu batista de mătase și se răzbună. Dar nu pe Putin. Pe popor. Care nu mai vrea controlor. Și nici preceptor. Și nici tutelarea de către elite care, dacă nu-l pot stăpâni pe Putin, ar vrea măcar să-nvețe minte un electorat prea nedisciplinat.
Or, dacă nu mai ține a-l panica și înfricoșa trebuie oprimat și reprimat. Dar și neamul a învățat de la mișcarea woke, cea mult iubită de elite, s-o lase mai moale cu rațiunea, hărnicia, meritocrația și să se ofenseze și să se emoționeze mult. Așa că se emoționează în revolte. Și-și defulează frica și mânia, cerând restabilirea libertății.
Pe măsură ce protestele sunt interzise, informațiile despre ele ignorate, sau cenzurate, iar protestarii pașnici arestați, incriminați și amendați, se iscă o furie nouă și valuri de proteste și mai mari.
Finalul lor exploziv? Talazul revoluționar. ”Scurtarea” de picioare a elitelor comod lungite pe patul lui Procust. Și mai am în galantar o metaforă. Își zic unii că ”podul de piatră s-a dărâmat. A venit apa și l-a luat. Vom face altul, pe mal în jos, altul mai trainic și mai frumos.” Numai că e mult mai simplu de cântat decât de făcut.