Ador soarele Țării Sfinte. Parcă nu e peste tot la fel. Și nimic nu se compară cu el. Nici Florida sau sudul Californiei.
Dar mă las cu plăcere învăluit și inundat (și încălzit, după o priză sănătoasă din răceala glacială – subtil eronată – a logicii filosofilor germani) de soarele țărilor latine. De-al României, Italiei ori Spaniei.
Ca și de-al Portugaliei. Sau al Coastei de Azur franceze. Iar Andaluzia e un capitol în sine. Așa cum Granada e un capitol special, cu Alhambra în loc de Cântarea Cântărilor. Granada e, după cum mărturisea el însuși, laitmotivul vieții lui Andres Segovia.
Înveșmântat în nimbul, culorile și acordurile luminii verii andaluziene, plimbându-se în paradisul parcurilor Alhambrei, marele muzician evocă splendidele, mișcătoarele, potrivitele cuvinte ale poetului mexican Francisco de Icaza despre cântarea perpetuă a unui cerșetor orb, cerând milostenie. ”Dă-mi, doamnă, de pomană, căci nimic nu este atât de trist ca a fi orb la Alhambra”…
