Pahonțu. Disidenții. Și cine a tras în noi înainte și după 22

În reacție la excelenta documentare în Recorder, de către Alexandra Șerban, a adevăratului Pahonțu, mi s-a replicat că ”serviciile, sub multiplele lor forme si facțiuni, conduc, ele fac și desfac președinți, guverne…Cine se mai mirā? Oamenii sunt indiferenți (pentru că mulți sunt complici, oportuniști, asa cum erau și inainte de ’89). Cine să fi făcut lustrația? Am avut oare disidențā?”

Da, am avut-o. N-am avut din păcate Solidarnosc ori Carta 77, dar am avut disidență

Am avut o Doină Cornea, un Vasile Paraschiv, un Radu Filipescu, un Dan Deșliu, un Ionel Cană, șef al SLOMR . Și alții, al căror nume pe moment îmi scapă.

Apoi Goma, Tudoran și alții, care s-au simțit nevoiți să aleagă ori au preferat emigrația curajului de a înfrunta pe termen lung pericolul, greutatea și eroziunea luptei zilnice de acasă.

Unii au ales diverse scurtături. Alții și-au dat viața. Au existat disidenți pe cât de curajoși pe atât de atașați plăcerilor vieții. Astfel încât, după eroism, tenebrele represiunii și ale arestului la domiciu, nu s-au ferit să se lase împinși în capcana unor compromisuri problematice de părelnica eliberare de la 22 decembrie 1989. Dinescu de pildă.

El a optat pentru a-l crede, în pofida evidențelor, pe un Ion Iliescu ticălos, tot mai dispus să vândă idealurile revoluției care-i fusese trambulina ce-l cocoțase la putere. Una pe care Iliescu s-a arătat dornic să și-o însușească, pe cât posibil, pe veci, fie și plătind-o cu sângele victimelor mineriadelor.

Că pe al jertfelor revoluției nu el l-a vărsat, ci terorismul chipurile ”inexistent”, după părerea procurorului militar Ranco Pițu, al securiștilor. Pițu promovează mituri periculoase, istoric, minciuni, în opinia mea, revizioniste, menite să disculpe Securitatea.

Pahonțu și faptele sale

Au vărsat acest sânge în primul rând ofițerii forțelor de represiune în genul locotenentului de trupe de securitate Lucian Pahonțu (1), nepotul ”sinucisului” ministru comunist al apărării, Vasile Milea, una din ultimele victime ale lui Ceaușescu.

Ruda lui Milea, numită de generalul ceaușist ”Lucică”, a devenit între timp și el general de patru stele și, ca șef al SPP, cel mai longeviv tartor de serviciu secret din România securistă. Zisă și ”post-comunistă”.  

Am aflat la 26 august, grație Alexndrei Șerban, de la Recorder, cine a fost Lucian Pahonțu. ”La Revoluție…(el) a făcut parte din forțele de represiune trimise de Nicolae Ceaușescu să înăbușe protestele izbucnite în București, în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Conform mai multor documente descoperite de Recorder, Lucian Pahonțu a fost prezent în acea noapte în zona baricadei de la Intercontinental, unde trupele armate au omorât 48 de oameni și au arestat sute de manifestanți”, se arată în articolul citat și de Hotnews. Mai mult, conform sursei citate, el a participat de partea forțelor de represiune comandate de regimul Iliescu și la Mineriada din 1990.

România ieri și azi: tara securismului și imobilității sociale

Am scris, în reacție, un comentariu intitulat ”Țara securismului și imobilității sociale”. În care îmi exprimam oroarea și afirmam că, ”dacă informațiile se confirmă, iar probele deținute de Recorder sunt beton, cum pare că sunt, de vreme ce generalul a refuzat să ia atitudine în reacție la aceste dezvăluiri, Pahonțu a făcut parte, ca ofițer, din trupele de represiune ale lui Ceaușescu… A participat, pe vremea în care era locotenent în trupele de securitate, la masacrul din 21 decembrie 1989.

S-a scos la iveală, astfel, adevărata față a României actuale. În fruntea ei nu e poporul suveran, ci un regim securist, care nu doar că a evitat necesara lustrație, ci i-a mai și propulsat pe teroriștii cu mâinile pătate de sânge ai comuniștilor la cârma unor servicii secrete. Iată că țara nu e nici pe departe, cum se pretinde, o democrație, fie ea și defectă. E doar într-o lungă, într-o nefericită și dezastruoasă tranziție de la securism la securism. Și încă ceva. România feudală, postcomunistă, e țara baronilor pe viață. Unul conduce de 20 de ani SPP, altul rămâne veșnic la butoanele ministerului de interne, ale justiției, ale Băncii Naționale. Pe urmă vin fiii și pițipoancele. Ca orice stat feudal care se respectă, România e țara mobilității sociale zero. Statul imobilității totale. Iată de ce se poticnește și se împotmolește tot mereu”.

Dacă țara ar fi fost o democrație, unul din marile ei mistere ar fi fost faptul că Pahonțu a continuat să-și exercite funcția la SPP nu doar zeci de ani, ci și după ce s-a dat publicității articolul Alexandrei Șerban. Dar dacă ar fi fost o democrație, ar fi avut o presă liberă. N-o are. Are doar câțiva bloggeri și jurnaliști ca Alexandra Șerban. Îi numeri pe degetele celor două mâini.

România oamenilor de treabă

Și aici se vede cât de grea e, în România, (și, cum s-a vădit la Ioan Petru Culianu, și în afara ei) lupta împotriva unei puteri abuzive care profită plenar de grava dezinformare și dezbinare a poporului sugrumat de un regim totalitar, mafiot.

Și cât de mare s-au dovedit curajul, dorința dreptății, poate și disperarea nenumăraților disidenți mai puțin vizibili. Curajul românilor care n-au riscat inițial să se opună pe față comunismului, ca Babu Ursu, și au preferat să lucreze tacit dar eficient împotriva lui. Care însă, odată turnați și prinși de securiști, s-au dovedit eroi în confruntarea cu tortura și cu răul malefic, totalitar. Eroi ca Babu și Radu Filipescu. Uriașă s-a dovedit și vitejia multor eroi români nevăzuți, arestați, torturați și uciși de Securitate, care n-au acceptat pactul cu poliția politică. Unii s-au văzut marginalizați de regim, iar adesea au dispărut. Au fost uciși. Lent, sau rapid. Prin ”accidente”, ”boli”, ”Radu”, presupuși ”cuțitari și delincvenți de drept comun”. Din București și până la radio Europa Liberă, din München.

Încât nu represiunea îmi pare adesea să fi fost arma cea mai redutabilă a Securității. Și a puterii mafiote care i-a preluat moștenirea. Ci imaturitatea politică și incapacitatea unirii și luptei consecvente în fața tiraniei. Și a multiplelor ei camuflări și deghizări.

Lor li s-au adăugat slăbiciunile morale și păcatele disidenței, pofta irepresibilă de ceartă și de calomniere a eroilor, ușurința infiltrărilor și dezinformării și consecutiva dezbinare din rândul unui popor chinuit de fatalism și neîncredere în compatrioți.

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține printr-o donație.

Note

(1) Pahonțu nu și-a mărturisit și nu și-a regretat crimele, ci le-a ascuns sub preș. Le-a comis? Mărturia colegului său Radu Grigoraș, locotenent și el, ca Pahonțu, e clară și pe deplin edificatoare: ”Noi am fost prezenți chiar acolo, la baricadă, când au venit tancurile și au trecut peste ei, i-au călcat, i-a împușcat în cap… I-am luat, i-am urcat în camioane, am spălat străzile împreună cu pompierii. În noaptea aia s-a deschis foc în manifestanți, cum să nu? Asta e, asta s-a întâmplat. S-a tras în oameni, dar consumul nostru de muniție a fost zero”. Dixit Radu Grigoraș. Alții n-au avut consum de muniție zero. S-a tras în plins și s-a răstras la Revoluție. Înainte și după 22. Cine avea arme, să tragă?