Are Ucraina dreptul de a ataca Rusia?

Da, (în contextul actual), au sfârșit prin a admite, în fine, guvernanții germani, după ce americanii s-au arătat cam indispuși, prin șeful diplomației lor, Blinken, la știrea potrivit căreia ucrainenii au trimis drone care le-au atacat trupelor lui Putin trei aerodromuri din Rusia, avariindu-le bombardiere nucleare, strategice.

După luni de zile în care le-au refuzat programatic ucrainenilor arme, tunuri și rachete cu bătaie lungă care să poată bombarda obiective militare în orașele rusești, restabilind parțial simetria într-un război de agresiune rusesc care face zob localitățile Ucrainei atacate, americanii au reacționat iritat, prudent și defensiv la prima acțiune militară de dincolo de granițele proprii, asumată de Kiev.

După raidul cu drone lovind aerodromurile rusești și uciderea a trei militari ruși, ministrul de externe al SUA a adoptat o atitudine pronunțat rezervată, afirmând că ”SUA nu au încurajat Ucraina să atace în afara teritoriului ei și nici nu i-au oferit această capacitate”.

Ca un puști prins făcând pozne de severul unchi de la Moscova, Blinken a ținut să se explice preventiv. A dat din el neîntrebat și din proprie inițiativă, într-o chestiune în care orice studențaș s-ar fi comportat mai adecvat. Șeful Departamentului de Stat a încercat, ce-i drept, să atenueze penibila impresie pe care a făcut-o declarația lui nesolicitată, adăugând, just, că ”e important să se înțeleagă prin ce suferințe trece Ucraina zilnic” din pricina agresiunii rusești. Blinken a dat senzația că i-ar face Kievului un hatâr, pentru că nu-l ceartă pe Zelenski și nu-l sancționează că a îndrăznit să se atingă de teritoriul Rusiei. Țara agresoare.

Care, e adevărat, are bombe atomice. Or, frica de ele vorbește din strania rezervă și din vag toanta, buimaca și năuca afirmație americană.

A doua a zi i-a urmat un anunț german aparent epocal, deși în alte circumstanțe ar fi fost normal: Ucraina are dreptul să atace Rusia. Purtătorul de cuvânt guvernamental german, Hebestreit, a pus degetul pe rană, admițând, textual, că ”Ucraina nu e obligată să se rezume la a se apăra pe propriul ei teritoriu”.

Recunoașterea e tardivă. Dar chiar și așa, e binevenită. Mai bine mai târziu, decât niciodată. Mai bine Germania, dacă SUA, Franța și Anglia n-au putut. Oficialul berlinez a amintit că ”Ucraina e de nouă luni sub atac rusesc” și dispune de un drept la autoapărare articulat și validat de articolul 51 al Cartei ONU. Care nu obligă Ucraina să se rezume la demersuri militare pe propriul teritoriu.

Or, Ucraina nu dispune de acest drept abia de acum. Ci a dispus de el din clipa în care a fost atacată. Ba după Carta ONU chiar anterior, din faza în care agresiunea se pregătea și putea fi preîntâmpinată printr-un atac preventiv.

Rușii s-au plâns, mai nou, că ucrainenii (care par să fi utilizat, potrivit Politico, drone de supraveghere de fabricație sovietică, modificate,) le-au atacat bazele militare ucigând trei militari. Și că le-au avariat bombardierele strategice.

Dar nu de Ucraina are a se plânge Moscova. Ci de regimul Putin care a declanșat războiul ”metafizic” al patriarhului KGB-ist Kiril, echivalent, după Holodomor, cu o nouă tentativă a Moscovei de genocid la adresa poporului ucrainean. E grotesc că se cere precizat, dar, totuși, necesar: da, acest popor atacat, invadat, torturat și asasinat are dreptul de a se apăra. Inclusiv pe teritoriul agresorului.

Nu depășește însă raidul asupra teritoriului rusesc sensul noțiunii de autoapărare ucraineană?

Câtuși de puțin. Carta ONU interzice războiul, dar nu pe cel preventiv. Și nici pe cel de apărare. Normal. Altfel s-ar stabili o ordine mondială bazată nu pe forța dreptului, ci pe dreptul forței. Ar fi o ”ordine” a crimei, tiraniei, nedreptății și ticăloșiei generalizate. Când se produce agresiunea, victima are dreptul consfințit de Dumnezeu, de natură și de Carta ONU de a se apăra până ce agresorul a devenit inofensiv.

Cu alte cuvinte, până când a încetat să mai fie un pericol de agresiune. Prin urmare, la rigoare, până a capitulat. Cum se obține această capitulare? Nu e clar și nu se specifică.

Dacă Ucraina respectă legile războiului are și moral dreptul să transporte conflagrația la Petersburg și Moscova, în orice oraș rusesc în care se află obiective militare, deci ținte legitime ale războiului de apărare.

E evident că această apărare, care n-are, desigur, dreptul să ia în vizor civilii inamicului, nu trebuie înțeleasă în termeni stricți, ca fiind alcătuită din măsuri de forță admisibile doar pe propriul teritoriu. Fiindcă, în acest caz, orice agresor ar putea să invadeze repetat țara vecină, să-i distrugă locuitorii, ținuturile, orașele, cultura, după care să se retragă dincoace de granițele proprii și să fie tabu. Altfel spus: dreptul la apărare include atacul și contraofensiva împotriva agresorului inclusiv pe teritoriului acestuia.

Nici faptul că Rusia e un mare imperiu, că are un arsenal nuclear și dispune de un drept de veto, de altfel complet caduc și nedrept, în Consiliul de Securitate al organizației mondiale, nu-i dă agresorului dreptul la o menajare specială, astfel încât să i se conceadă o bizară și unilaterală imunitate pe teritoriul său.

Precedente istorice

În fond, Hitler n-ar fi fost mai puțin Hitler dacă ar fi ajuns să dispună de un arsenal nuclear și de un drept de veto la ONU. Iar lui Hitler i s-a cerut capitularea necondiționată. Au devenit americanii agresori pentru că au debarcat trupe în Africa de Nord, în Sicilia sau în Normandia, ori pe insulele filipineze, după Pearl Harbour și după declarația de război a Germaniei? Au devenit polonezii ”agresori” pentru că au pilotat avioane britanice bombardând trupele germane din Reich, după invadarea Poloniei de către naziști și staliniști? Defel.

Iar când statul evreu a declanșat perfect legitimul război preventiv din iunie 1967, a avut incontestabil dreptul validat internațional de a distruge avioanele militare egiptene și siriene și de a trimite, în contra armatelor agresoare, unitățile sale de tancuri în peninsula Sinai, pe Înălțimile Golan și în Ierusalimul răsăritean din care, neprovocat, regele Hussein al Iordaniei a ignorat avertismentele evreiești și a atacat cu tunurile legiunii arabe casele, cartierele și populația evreiască a Ierusalimului apusean.

Pe scurt: a te apăra de un agresor care-ți atacă teritoriul înseamnă a avea dreptul de a-l pune la pământ și de a-l distruge oriunde, inclusiv, firește, pe teritoriul său. E obligatoriu ca Ucraina să atace teritoriul rus? Nicidecum. Dar e clar, post-festum, că era dreptul ei s-o facă și când Rusia a masat 190 de mii de militari la granițele ei. Căci agresivitatea și caracterul belicos și iminent periculos al concentrărilor de oșteni înarmați până în dinți autorizau recursul la forță. Kievul ar fi avut deci, teoretic, dreptul, în februarie 2022, să atace aceste trupe pe teritoriul Rusiei.

Considerente tactice sau strategice

Dacă Zelenski și oamenii săi ar fi știut că Putin va invada, ar fi avut, deci, libertatea teoretică de a ataca preventiv imperiul putinist. Ar fi fost însă, practic și recomandabil? E discutabil, chiar dacă Ucraina ar fi avut mijloacele militare necesare și ar fi putut distruge armata rusă fără ajutoare occidentale.

Căci un atac preventiv, deși just și legitim din unghiul dreptului internațional, ar fi putut fi tactic imprudent. Ar fi riscat asistența militară externă. Care nu ar mai fi venit în cantitatea necesară, dacă națiunile occidentale, prostite și orbite de mai bine de jumătate de veac de lașități, pacifism, împăciuitorism și căciuliri în fața imperiului rus, ar fi perceput acțiunea Ucrainei ca pe indiciul unei atitudini presupus belicoase, în loc să-i înțeleagă și să-i aprecieze caracterul debonar, defensiv și preventiv.

Dar între timp Kremlinul a arătat pe față, întregii lumi, cât de criminal acționează regimul de la Moscova. E, deci, incomprehensibil că puterile democratice occidentale cu arsenale redutabile refuză, de luni de zile, să plaseze Ucraina atacată fără vină în poziția de a riposta eficient războiului asimetric al unei Rusii genocidare, astfel încât să nu pună doar pe fugă trupele de ocupație, ci să le silească să capituleze și dincolo de granițele statului agresat. Căci aceste țări știu (sau ar trebui să știe) bine, că Ucraina nu se protejează doar pe sine în acest război, ci apără și valorile lor democratice, occidentale și, deci, într-un sens, că apără ce au (sau ar trebui să aibă) mai sfânt: pe ele însele.

Dar teama de a pierde popularitate și avantaje mărunte, spaima de arsenalul nuclear rusesc și de o escaladare care să ducă la o conflagrație mondială, dimpreună cu frica de implicarea într-un război perceput de lideri neaveniți ca nefiind al lor, deși chiar este, i-a împiedicat să acționeze etic și politic înțelept. După ce au omis să se pregătească militar din vreme, după ce au ratat evitarea războiului printr-o atitudine disuasivă, pentru că s-au înșelat crezând că metoda descurajării ar fi caducă, iar Putin perfect rațional (și lesne coruptibil), unii lideri occidentali au mai eronat o dată, grav. Au lăsat Ucraina și fără apărare antiaeriană, și fără destulă muniție, ori arme grele cu bătaie suficientă să transforme la nevoie cazărmile din orașele rusești într-un morman de ruine, și fără avertismente răsunătoare, de natură să interzică orice iresponsabilă speculație rusă privind un prezumtiv recurs la arme nucleare.

O gândire proaspătă

E momentul ca o parte din elitele politice să-și revizuiască din temelii gândirea. E timpul să-și împrospăteze accepțiile iluzorii sau prăfuite care, între altele, au făcut din teritoriul Rusiei, în răspăr cu dreptul internațional, un tabu. E bine să-și amendeze concepțiile și să-și elimine prejudecățile vădit pernicioase. E vremea să-și reexamineze concepțiile psihologice și istorice. E momentul să-și remanieze și principial politica de ajutorare a Ucrainei. Poate n-ar fi tocmai rău ca țara ”personalității anului”, Zelenski, apud revista Time și ziarul Financial Times, să aibă capacitatea de a-și trimite trupele la Moscova spre a-l debarca pe Putin și a instala un regim democratic.

Obiecția potrivit căreia un astfel de curs ar implica riscul unui război nuclear pare serioasă doar cât e superficial examinată. Arsenalele nucleare strategice nu se pot folosi în lumea civilizată, decât dacă o tabără lașă își trădează aderența la civilizație și permite inamicului o atare barbarie, fără să riposteze prin aneantizarea lui. Iar cele tactice? Cam la fel.

Utilizarea lor în Donbas sau alte regiuni ucrainene ar desființa pretenția lui Putin că Ucraina e Rusia. Și ar trebui să antreneze o devastatoare ripostă militară apuseană. Îmi pare clar că războiul din Ucraina e unul al civilizației împotriva barbariei. Rusia, un stat terorist și genocidar, nu respectă defel legile războiului. Dar chiar dacă le-ar onora și prețui: agresiunea ei pe teritoriul Ucrainei legitimează și justifică orice măsuri militare convenționale acoperite de legile războiului, menite să-i pună capăt. Inclusiv, la nevoie, ocuparea Rusiei.