Sunt observator european de multe decenii. Ce mă surprinde, ce mă uimește, ce mă uluiește mai mult decât orice în această calitate?
Mă surprinde eurocentrismul cu care mulți privesc ceea ce s-a creat din considerațiile, aparent geniale, ale unui evreu român, pe nume David Mitrany și a devenit UE. Ea s-a întrupat din ideea conlucrării firești între entități cu interese oarecum comune și s-a dezvoltat din noțiunea revoluționării prin cooperare a relațiilor internaționale.
Apoi și-a însușit Oda Bucuriei ca imn și un steag albastru cu stele, devenind un succes și promisiunea universalistă a ștergerii granițelor. Dar azi nu e mult mai mult decât un monstru condus de birocrați în parte profund corupți, în care se proclamă, dar nu se respectă libertăți și drepturi fundamentale. În care sunt susținute cu fervoare feministele.
Decuparea realității
Or, nu puține dintre ele sunt de partea ayatollahilor. Par să iubească islamismul, ideologia talibanilor afgani și ai partenerilor lor din Frăția Musulmană din Qatar. Care au scos în afara legii mersul fetelor la școală. Au interzis, prin lege, ca voci de femei să se facă auzite în public, în Afganistan.
Și le violează în pușcării, în Iran, după ce le arestează pe cele ce nu poartă basmaua islamică. Ceea ce nu le împiedică pe multe feministe să-i adore și pe teroriștii palestinieni interpuși ai Teheanului, care nu s-au mulțumit să masacreze 1200 de oameni în satele din sudul Israelului, cu tot cu femeile și bebelușii lor, ci și pe fetele de la un concert de muzică rock, transformând violul în armă de război.
Dar de toate astea nu s-a auzit nimic în demonstrațiile celor doi ani și jumătate de proteste pro-palestiniene din campusurile și metropolele occidentale.
Alte minunări
Mă uimesc apoi națiunile și entitățile care-și aruncă la coșul de gunoi credința. În UE, transformarea în marfă de unică folosință a creștinismului a început să prindă contur vizibil când, la insistențele Belgiei și Franței, s-a impus refuzul includerii în constituția UE a uneia din principalei resurse istorice, morale, religioase și culturale, continentale. Creștinismului nu i s-a permis să fie menționat în legea fundamentală a Uniunii Europene, ca figurând între rădăcinile identității europene.
La pachet cu această evacuare din cetate a credinței și valorilor creștine, s-au defosat în țările europene și dorința și propensiunea oamenilor de a se apăra.
Sondaje zguduitoare, relevând că în ceea ce-a fost cândva ”Occidentul”, doar niște minorități din ce în ce mai restrânse se arată gata să pună mâna pe arme să apere ceea ce se numește Franța, Belgia, Olanda, Italia, Marea Britanie, documentează dispariția lor. Una firească, pentru că națiunile care nu mai știu cine sunt, ce apără, de ce să se apere, pot avea arme și mijloace tehnice impresionante, dar vor sfârși negreșit ca romanii, deși știu bine cum s-a terminat uriașa împărăție a Romei.
Nu mă uluiește existența națiunilor care se sinucid
În fond, și mayașii au dispărut din motive obscure, legate însă, probabil de alunecarea lor în pofta de sacrificii umane.
Istoria le-a înregistrat și pe cele care, înaintea de a dispărea, se sting după o explozie orbitoare de antisemitism.
Mă uluiește în schimb faptul că sunt avertizate că, în istorie, ura pe evrei a mai terminat o mare grămadă de regate și imperii parcă invincibile, de la aparent imbatabilii egipteni, la amaleciți și de la babilonieni și romani, până la Spania inchiziției și cel de-al Treilea Reich. Și totuși, de parcă s-ar vorbi în dodii, unele moderne își permit scufundatul în vitriolica ură pe copiii lui Israel.
Și își îngăduie ceea ce azi se intitulează ”antisionism”, o ură pe israelieni descătușată complet de rațiune, ce tinde să înlocuiască definitiv și irevocabil ceea ce odinioară se numea dragostea de propria țară. Așa s-a ajuns ca patriotismul bine temperat să fie substituit de o dezlănțuită și complet incontrolabilă ură pe poporul Bibliei.
Încât nu mă mai stupefiază, năucesc și minunează prea multe. Nici măcar autodesființarea alianțelor militare cele mai puternice din istorie, precum NATO. Care, dintr-o misterioasă orbire, se auto-destramă sub ochii noștri, părți din pactul defensiv nordatlantic refuzând să accepte evidența existenței propriului inamic mortal și realitatea clară, vădită și repetat confirmată, că este într-adevăr inamicul său mortal.
De ce refuză unii să vadă realitatea? Pentru că ideologiile o falsifică? Evident. Iar antisemitismul o răstoarnă.
Iată ce omoară ”funcționalismul”, sistemul aparent perfect fiabil și rațional al lui David Mitrany, evreul român care a pus bazele politico-economice ale Uniunii Europene, exaltând funcțiunea cooperării. Cea la nivel mic urma să ducă la alta, la nivel mai mare și să se astfel creeze, pas cu pas, un sistem de state menite să colaboreze, în loc să se omoare în războaie inutile, între ele.
În mod curios, o idee aparent dintre cele mai raționale și omenoase, cum e idealul universalist al ștergerii tuturor granițelor, îi poate duce pe oameni în bălării și cataclism.
Pentru că oamenii nu sunt roboți, să se poată lipsi de granițe, identități și valori. Așa cum democrațiile nu se pot lipsi de națiuni, dacă nu vor să dispară și ele, odată cu frontierele.
Cooperarea e minunată. Dar nu când o prefaci în idol. Căci atunci s-ar putea să-ți pătrundă barbarul în casă și să-ți pretindă cei patru pereți, despre care crezi că-ți aparțin. Pentru că, de pildă, ar fi aparținut odată, ca Spania, islamului.
Ce-i vei spune?
Îți vei aminti de funcționalismul lui David Mitrany și îi vei spune: ”hai să cooperăm”.
Barbarul îți va chema nevasta și fiica și va anunța că le va viola pe rând, sub ochii tăi. În replică, îi vei solicita stăruitor, dar civilizat: ”hai să cooperăm”!
Îți va propune să-ți ia gâtul. Îl vei ruga fierbinte: ”hai să cooperăm”!
Se va enerva rău.
Și îți va explica furios că nu vrea să coopereze cu tine că n-are de ce s-o facă și nu poate s-o facă, fiindcă ești impur și un câine, un porc, o maimuță nenorocită, care trebuie rapid exterminată. Cu tot cu nevasta și copiii mici. Dar încet, în chinuri groaznice și, așadar, nu înainte de a vedea ce li se întâmplă alor tăi. Iar tu-l vei implora în genunchi: ”hai să cooperăm”!!!
Iată, între altele, ceea ce mă năucește. Că Occidentul nu e doar, cum afirma Oswald Spengler, ”în declin”. Ci că într-o singură sută de ani de la apariția ”Declinului Occidentului” dă semne clare să se sinucidă.