Două mirifice zile înaintea unui acord cu mullahii? Iluzie sau șansă reală?

Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație. Vă mulțumim că ne sunteți alături!

SUA rămân în colimatorul propagandelor antiamericane și antisemite, din China și lumea islamică, până în presa de extremă stânga europeană și americană.

Acest agitprop reia, repetă și amplifică la maximum varianta actuală a vechiului mit antisemit al controlului evreiesc asupra lumii, respectiv asupra administrației americane.

Care ar fi la cheremul Israelului, ar fi pierdut războiul din Iran, ori nu l-ar putea câștiga și ar fi mințit, în interesul Ierusalimului, poporul american, implicându-l iar într-un ”forever war”, un război ”veșnic”, în Orientul Apropiat. După modelul celor irakian și afgan, despre care Trump promisese, criticându-le masiv, să le evite în timpul mandatului său.

Sensibili la efectele posibile ale acestei propagande asupra susținerii politice și electorale a administrației, președintele și vicepreședintele SUA încearcă de zile să le contracareze, semnalând neobosit interesul Americii pentru negocieri și progresele realizate în această sferă. Care ar fi fost, potrivit lui J.D. Vance ”uriașe”. Iar Trump a promis două ”zile mirifice” în chestiunea tratativelor cu Teheranul, președintele american sperând într-un grabnic acord, în timp ce a exclus prelungirea actualei încetări a focului, după expirarea ei.

Ce indică toate acestea?

SUA și-au încordat mușchii în mod vădit cu folos. Iar propaganda antiamericană e disperată. Așa că recurge tot mai deșănțat la fonfleuri, dezinformări și conspiraționisme antisemite. Pentru că blocarea Strâmtorii Ormuz, aparent discutabilă, inițial, s-a dovedit o idee genială.

E perfect funcțională și, în ciuda deriziunii obligatorii a anti-trumpiștilor obsesivi, pare o măsură de o eficiență rară. O asigură prezența, în Golf, a 10.000 de militari americani la bordul unui număr de 15 nave ale SUA. Care au pus capăt, practic, vitalelor exporturi de petrol ale Iranului.

Or, fără ele, în condițiile în care Iranul se zbate nu de azi de ieri în capcana unei grave crize economice și monetare, cu o inflație aflată în ascensor spre tării, mullahii nu-și pot plăti nici ajutorul militar livrat de chinezi, nici obține banii necesari să hrănească lacomele Gărzi Revoluționare Islamice, necum tot mai flămânda și însetata națiune. Care-i detestă.

Încât la Teheran și în rândul statelor musulmane care susțin regimul islamist din motive anti-israeliene, tactice sau strategice, se încearcă frenetic, de zile, să se realizeze un aranjament, fierbinte dorit și de antisioniștii izolaționiști americani și occidentali. La rândul ei, administrația americană, aflată înaintea alegerilor din noiembrie pentru Congres, are motive electorale clare să vrea o rapidă aplanare a conflictului cu Iranul.

Dar instinctul politic îl determină pe Trump să considere, nu fără motiv, că el și republicanii ar plăti la urne mai grav impresia că SUA nu și-ar fi atins țelurile în Iran, decât dacă s-ar grăbi să se retragă fără atingerea unor obiective apte să fie prezentate ca indubitabilă victorie.

Întrucât America a apucat de bijuterii, prin super-blocarea Strâmtorii Ormuz, atât Iranul, cât și pe principalul său sponsor militar, tehnologic și economic, care e China, (slăbită și de schimbarea de macaz din Venezuela), Trump e foarte aproape de realizarea visului său.

Două precondiții pentru succesul negocierilor americano-iraniene

Întru materializarea lui, SUA au avansat două precondiții negociatorilor iranieni. Prima e ca, înaintea reluării tratativelor bilaterale, mediate de pakistanezi, la Islamabad, iranienii să abandoneze instrumentul de șantaj al blocării Strâmtorii Ormuz și planul perceperii mafiote de taxe ”de protecție” pentru vasele navigând prin ea. Iar al doilea, – ca rezultatele negocierilor să fie acceptate de toate oficialitățile iraniene.

Pentru că aici e buba. Spre a contracara riscul capitulării rapide, ca a Irakului, după debarcarea lui Saddam Hussein, în urma unei decapitări a țării de către americani, Iranul a adoptat ceea ce s-a numit ”doctrina defensivă mozaic” („Decentralized Mosaic Defense”).

Această doctrină le permite comandanților revoluționari islamici ai celor 30 de provincii și Teheranului, să-și împartă autoritatea și să acționeze autonom din punct de vedere militar, fiecare din cei 31 de șefi ai IRGC putând opera fără să depindă de un comandament central.

Utilă, în principiu, în situații condiționate de totala supremație aeriană a inamicului american sau israelian și de repetat demonstrata incapacitate a apărării conducerii proprii, această doctrină prezintă un neajuns esențial.

Ea nu permite, cum a notat recent un observator sagace, să se ia vreo decizie generală, națională, de pace. La rigoare, principala problemă a negocierilor de la Islamabad fusese lipsa de autoritate a delegaților iranieni conduși de șeful ”parlamentului”, Ghalibaf. Căci puterea nu e la el, ci la IRGC. Dar nu neapărat la șeful central al Gărzilor Revoluționare, cât mai degrabă la comandanții cei mai radicali ai IRGC. Comandanți teroriști, care-i amenință sistematic, ca presupuși ”trădători”, pe oficialii dispuși să facă până și cea mai vagă concesie.

Iată de ce e greu de crezut că Iranul islamist va putea semna un acord realmente respectat de toți factorii de putere de la Teheran și din provincii. Ceea ce nu înseamnă că SUA, dornice să pună capăt coșmarului iranian, n-ar putea accepta și o înțelegere doar parțial asumată. Dar în acest caz telenovela iraniană va continua negreșit. Și va costa mai mult pe viitor. Rezolvarea reală a problemei nu poate consta decât din debarcarea mullahilor și dezarmarea Gărzii Revoluționare Islamice.

E obiectivul schimbării de regim de neatins?

Hai să fim serioși. Ce ne învață istorica apropiere israeliano-libaneză (cea mai amplă, din antichitate până azi, în condiții de perpetuare a stării de război proclamate în 1948, între Liban și Israel)?

Ea probează clar schimbarea, în favoarea statului evreu, a hărții strategice a Orientului Apropiat, în urma războaielor de apărare purtate în regiune de israelieni fie singuri, fie cot la cot cu americanii, de la 7 octombrie 2023 încoace.

Această modificare radicală a hărții regionale, cu tot cu slăbirea armatelor teroriste pro-iraniene din Liban și până în Yemen, una implicând întărirea concomitentă a forțelor anti-islamiste arabe, moderate, druze și creștine din zonă, documentează fără echivoc caracterul realizabil al schimbării de regim, necesare la Teheran pentru ca pacea să se poată cu adevărat instala.