Prăbușirea Angliei în barbarie (Partea I: Islamistul la biserică)

Islamistul la Biserică (I)

De ce a ignorat șeful diplomației londoneze, Miliband, avertismentele diplomaților săi și ale  serviciilor sale secrete, luând o măsură auto-păgubitoare, care face plăcere islamiștilor, dar dăunează Regatului Unit, economiei și cetățenilor Marii Britanii?

Nu știa premierul Burnham care e principala lui datorie? Să-și apere țara și s-o ajute să propășească? De ce a preferat el, din motive ideologice, să pună în pericol un vital influx de informații secrete din străinătate și oportunități de afaceri între altele în SUA, ca să slujească terorismului islamist sub pretextul respectării unui fals interpretat ”drept internațional”?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări tulburătoare, să consemnăm că Anglia e mama bună a democrațiilor liberale europene.

Pregătită spiritual de protestantism, Revoluția Engleză a pornit gloriosul proces al eliberării și democratizării Europei și Americii. Azi, guvernele naționaliste ale teritoriilor cândva celte din Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord vor să se despartă de Anglia. De cine? De o țară care nu mai e demult ea însăși. De o țară ajunsă ciuca bătăilor. Una care, din mare putere, a ajuns o jalnică ferfeniță, incapabilă să se mai apere pe ea însăși. Necum să-și protejeze poporul. Din care peste un sfert de milion de fete și fetițe au fost abuzate, violate, împinse la sinucidere de imigranți pakistanezi. Și în timp ce erau torturate, autoritățile laburiste (iar apoi și cele conservatoare) au întors capul.

Mama făptașilor. Ciumă victimelor lor

Ani și decenii la rând s-au uitat în altă parte. Au închis ochii. Au tolerat crimele, din ”corectitudine politică”. Au sfătuit victimele să tacă din gură. Și i-au pedepsit pe violatorii musulmani cu pedepse hilare, bătându-și joc de simțul dreptății, de victimele violate în masă, de propria națiune.

De ce? Ca să nu se spună că sunt ”rasiste și de extremă dreapta”. Că nu sunt destul de progresiste. Că sunt ”islamofobe”. Că nu-i iubesc pe imigranții musulmani. Că ar incita la ură dacă fac dreptate reală.

Așa că victimele au fost tratate cu maximă, cu neîndurătoare asprime. Și sfătuite să nu se plângă. Și lăsate să fie intimidate. Ori ucise. Ori întoarse la violatorii lor. Iar violatorii? Au fost prea adesea mângâiați pe creștet și admonestați suav. Sau ignorați. Și nejudecați. Sau condamnați la pedepse rizibile. Sau făcuți scăpați și eliberați rapid. Mai nou, din presupusă ”lipsă de locuri în închisori”.

Dar această imagine nu descrie nici pe departe, din păcate, tabloul în sordida lui totalitate.

Comportament ”creștin” al farului spiritual anglican

Anglia a alunecat în barbarie stângist-islamistă și pro-teroristă cu tot cu ”arhiepiscopul” de Canterbury, șefa principalei instituții religioase creștine a deloc perfidului Albion. Ea s-a  dovedit o feministă extrem de bucuroasă să premieze (pentru bună înțelegere, în speță pentru ”reconciliere” și ”cooperare” interreligioasă) un cuplu din care o parte e îmbrăcată în burcă de nici ochii nu i se văd, iar alta – soțul – poartă fesul consiliului pakistanez ulema: un grup de clerici islamiști care se confundă cu statul pakistanez, țara zecilor de mii de școli religioase islamice, numite ”madrase”, febrile producătoare de talibani.

Omul susținuse euforic legile blasfemiei și pe teroristul șef Osama Bin Laden, numindu-l ”sabia lui Allah.” Pe teroriștii Hamas i-a alintat ca ”luptători pentru libertate”. Tot el susținuse atentatele teroriste sinucigașe împotriva trupelor românești și aliate ale NATO, caificându-le drept ”atacuri legitime”.

Abia după ce s-a scandalizat lumea rău, arhieposcopia de Canterbury, care-și bate joc de creștinii persecutați în Pakistan i -a retras lui Hafiz Tahir Ashrafi distincția acordată în ziua comemorării atentatelor lui Bin Laden de la 9/11. Fără ca șefa Bisericii să ceară iertare.

Așa cum feminismul arhiepiscopiței de Canterbury descrie ”respectul” ei nelimitat față de ”libertatea” femeilor în burcă, iar funcția, dragostea față de evanghelii și de credincioșii creștini din Pakistan și de aiurea, așa lucrează și alte sfere ale spiritului și intelectului în Regatul Unit. Așa funcționează, mai nou, viața ”academică” și ”jurnalismul” în Marea Britanie.

Către noi culmi de ”progres” științific și jurnalistic

Tot mai grotesca viață academică britanică e ilustrată de anii petrecuți de Universitatea Cambridge să acopere, să ierte și să apere angajarea, ca ”profesor” de sociologie a unui impostor și plagiator, doar pentru că făcea parte din identitatea protejată, iar nu din rasist detestatul grup al albilor.

Iar ”jurnalismul”? BBC și ziarele de stânga în frunte cu The Guardian, au  tot relatat obsesiv și mincinos despre conflictul dintre Israel și teroriștii islamiști ai Hamas, părtinindu-i constant pe jihadiști. BBC s-a văzut nevoit, în ultimele decenii, să-și tot ceară iertare pentru antisemitism și inadvertențe jurnalistice grosolane.

Mai nou, The Guardian a finanțat o făcătură zisă ”documentar” israelian, care a făcut furori pentru că pretinde, sub titlul ”Naza”, (”pagube colaterale”) să documenteze prezumtive crime de război care nu i s-au putut dovedi, până acum, statului evreu. Cel atacat la 7 octombrie 2023 printr-un masacru de proporții înzecite față de mega-atentatele jihadiste de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite. Masacru în care au fost asasinați sălbatic 1200 de oameni, mulți, cu tot cu bebeluși, fiind violați, dezmembrați, decapitați, arși de vii. Iar sute de israelieni răpiți.

Despre ei nu e însă vorba în acest ”documentar”-acuză-medievală-de-omor-ritual care promovează ideea extremei stângi, potrivit căreia statul evreu ar comite prezumtive ”epurări etnice” (evocate și de șeful diplomației britanice, Miliband) precum și un presupus ”genocid”.  Fără să explice noțiunea de ”genocid” în condițiile în care titlul, ”Naza” implică foarte clar că israelienii atacă teroriști, în speță combatanți, iar nu civili care cad ca ”pagube colaterale”, filmul se concentrează pe ”nevinovații” taberei făptașilor, descrisă ca fiind una a victimelor inocente, omorâte de israelieni cruzi, indiferenți la numărul necombatanților uciși de ei. ”Dovada”? Nada. Afirmații câtuși de puțin credibile ale unor militari sau agenți israelieni imposibil de identificat. Toți, dar absolut toți: anonimi.

Acesta este noul ”standard de aur” al ”jurnalismului” britanic postmodern. Care are cu onestitatea cât are cu dreptatea ”justiția” savonizată a României lui Predoiu. Și cu ”anti-corupția”, un stat mafiot.

(Va urma)

---

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține blogul printr-o donație.