Ce e fascinant la Concertul de la Viena?

De ce nu ratez vreo ediție a Concertului de revelion de la Viena?

De ce suntem atât de mulți entuziaști admiratori ai acestui concert de muzică clasică de anul nou din capitala defunctului imperiu austriac?

Nu-l savurez în mod special pentru că parte din familia mea e de fel de aici. Nu mă desfată extraordinar pentru că mă amuză și mă captivează din cale afară viața politică și culturală a Austriei contemporane. Și nu bag mâna în foc pentru alții. Mulți sunt pur și simplu snobi și se înghesuie să înceapă anul ca nobilimea, între cei bogați și frumoși.

Dar iubirea mea și a altora pentru acest concert are, bănuiesc, rădăcini psihologice și culturale care țin de starea îngrozitoare a lumii în care trăim. A cărei decrepitudine a devenit insuportabilă.

Angrenată deopotrivă cultural, axiologic și politic în declin, demență, debandadă, descompunere și degringoladă, această lume pare să-și fi rătăcit elementul esențial al oricărei vieți echilibrate: simțul estetic.

Cu timpul, lipsa lui începe să fie resimțită tot mai dureros și chinuitor, iar absența frumosului, parte, împreună cu binele și adevărul, a kalokagathiei, a legăturii desăvârșirii dintre frumusețea corporală și etic, adevăr, sublimul moral și spiritual, tinde, cred, să ne îmbolnăvească. Să ne jefuiască vitalitatea. Să ne prade trusa pentru supraviețuit.

Ca atare, în viețile noastre atacate și destabilizate de permanente conflicte, roase de manipulări abjecte și distruse lent de tristeți cotidiene, de trădări personale, de minciuna și voracitatea politicianistă, sau nimicite mai rapid de ticăloșia dictaturilor și teroriștilor, de uri ca antisemitismul, rasismul, xenofobia, simțim nevoia revenirii la bunătate, simplitate, cinste, adevăr și stabilitate.

Clasicismul muzical vienez, arhitectura sălii, detaliile ornamentării ei, distincția orchestrei și dirijorului, frumusețea clasică a sculpturilor, vestimentația, toaletele somptuoase, gătelile de lux, chipeșele dansatoare se combină într-un tot care ne-o facilitează. Ne întoarcem, prin intermediul lui, la stil.

Și prin stil și eleganța lui, ne străduim să obținem reinserția în spațiul sacru al adevărul absolut, adevăr pe care l-am rătăcit în relativism. Cel din urmă ne-a deposedat de repere. Lipsiți de ele, ne-am rătăcit mințile.

Mulți s-au smintit. Iar ca să evadeze din sminteală năzuiesc, ca Ulise, la Ithaka, la iubita lor Penelopa, la întoarcerea acasă în perfecțiunea etică, simbolizată, estetic, de armonia sunetelor, imaginilor și culorilor, a echilibrului și eleganței, a frumuseții pur și simplu.

Încercăm astfel instinctiv să revenim, pe ritmuri de dans și de balans, în pendulări de poloneză și de vals, la început de an, la ceea ce ne-am dori mai des, mai mult și mai stabil păstrat în destrămările vieții noastre de fiecare zi: la echilibru, la temei, la consistență, la stabilitate, legalitate, durabilitate, la trăinicie și statornicie.

E substitutul unui act magic. E un soi de ”rite de passage”, menit să ne extragă durabil din viețile noastre fragmentate, dezmembrate, mutilate, fărâmițate, atomizate și sluțite de urâtul zilnic, ca să ne vâre în desăvârșirea trimițând la unitatea adevărului absolut, divin.

Un adevăr religios, de care, în lumea modernă a esteticii monstruosului, am fost, parcă, despărțiți cu forța și pe care doar arta clasică, puritatea muzicii, florilor, râsului și dansului și frumusețea trupurilor de fecioare și efebi amintind de a lui Adam Kadmon, de-a primului om, par a-l mai putea reapropia de noi, dacă ne-am pierdut legătura cu Dumnezeu.

Și cu etica lui. ”If you don’t believe in God, at least believe in beauty”, ”dacă nu crezi în Dumnezeu măcar în frumusețe crede”, îi spusese, înainte de a intra în eternitate, Roger Scruton, deprimatei sale interlocutoare atee, Ayaan Hirsi Ali.

Care avea să găsească mai întâi muzica lui Mozart, a imnurilor bisericești și drumul conexiunii cu credința creștină, apoi, în fine, echilibrul. Gânditoarea de origine musulmană, somaleză, avea să articuleze în ”De ce sunt acum o creștină”, un mult discutat eseu, apărut după atentatele islamiste de la 7 octombrie 2023, din Israel, o idee pe care am vehiculat-o decenii la rând cu privire la integrarea musulmanilor imigrați. Citată de P. Savodnik în ”The Free Press”, (”How Intellectuals Found God”) o Ayaan Hirsi Ali impresionată de forța convingerilor religioase evreiești scrie: ”Dacă vrem să câștigăm mințile și inimile musulmane aici, în Vest, trebuie să le oferim ceva mai mult decât filme video și TikTok”.

Concertul de Anul Nou de la Viena e net mai mult decât TikTok. Ne readuce cu picioarele pe pământ și ne expediază cu capul în Cer. Iar odată ce ne-am recăpătat, la început de an, pământ sub picioare, sperăm să prindem curajul de a-l părăsi, luându-ne zborul spre înalt în piruetele unui vals, pe aripile speranțelor unui an ceva mai bun.

Aici se face joncțiunea dintre timpul mitic, circular, etern același, al celebrărilor de revelion și cel impredictibil, surprinzător și accidentat al istoriei, în care suntem pe punctul să ne reluăm, an de an, urcușul pieptiș, tot mai dificil, spre noi și tot mai grele încercări.