Trei vicepreședinți: cine să fie în următorii ani la cârma SUA?

O analiză comparativă a luărilor de poziție ale celor trei vicepreședinți – dintre care unul actual și doi potențiali – care se luptă pentru victoria în alegerile prezidențiale americane, e perfect edificatoare în privința calității viitoarei conduceri a SUA.

Cine ar fi, deci, mai bun? Kamala? Alesul ei, Tim Walz?  Sau J.D. Vance?

Le-am urmărit celor trei discursurile. Am ascultat, văzut și analizat interviul în tandem, acordat unei prietenoase Dana Bash, de la CNN, de cuplul Harris-Walz. Am judecat cu obiectivitatea maximă, de care am fost în stare intervențiile citite de pe teleprompter de Kamala Harris la Convenția Națională Democrată. Și l-am urmărit și citit pe J. D. Vance.

Ce-am aflat?

Că democrații mint aproape fără încetare. Că nu sunt defel siguri pe ei. Că nu cred că le va merge tentativa de a-i amăgi pe americani, asigurându-i că nu sunt ceea ce sunt, în speță niște radicali. Iar pe independenții de voturile cărora au nevoie spre a cuceri Casa Albă că nu sunt extremiști îndoctrinați până în vârful unghiilor, care vor continua să facă în SUA politica antiamericană dorită din rațiuni economice, ideologice sau imperiale, de marile concerne și de Rusia, China și Iran, în care companii gigant au investit interese enorme.

Am înțeles că singura pseudojustificare a eșecurilor actualei administrații și ale Americii din ultimii 10 ani, ar fi, din perspectiva Kamalei Harris, o explicație ceaușistă, mai precis ”greaua moștenire”, lăsată cică în urmă de predecesorul ei, Donald Trump, deși decada ” rea” (dixit Harris) a SUA a fost dominată de două administrații democrate, Obama, precum și Harris-Biden. Și deși bilanțul politic, militar, economic, financiar și monetar al lui Trump s-a dovedit, realiter, excelent.

Am mai aflat că Harris nu e pur și simplu în stare, după 40 de zile de pregătiri febrile în vederea primului ei interviu, – și acela înregistrat și scurtat apoi la jumătate, înainte de a fi difuzat, – să lege și să articuleze propoziții logic consistente, să nu recurgă la bla bla și salată de cuvinte, să evite confuziile și contradicțiile și să răspundă la obiect. Ori să aibă multe replici verbale, pe care corpul ei să nu le conteste și să nu le contrazică 100%.

Ce nu poate explica Harris în ruptul capului e de ce a preluat aproape integral politica adversarului ei de dreapta. De ce nu are pe propriul ei site propriul program. De ce nu a transpus și nu implementează, acum, ca vicepreședintă, promisiunile pe care le face pentru viitor. Și de ce reiterează neobosit că ”valorile” ei ”nu s-au schimbat”, deși angajamentele ei sunt cu totul altele decât cele pe care le-a proclamat, solemn, cu doar câtva timp în urmă.

Și de ce se simte atât de îngrozitor de inconfortabil, fiind atât de anxioasă, defensivă și neîncrezătoare chiar și în fața unei ziariste prietene ca Dana Bash.

Visul american. Și ce descoperim despre J. D. Vance

La antipodul imposturii, demagogiei, minciunilor (lui Walz despre serviciul său militar, de pildă) la capătul opus oportunismului care se arată gata să scoată la mezat, pentru un vot, orice principii, se arată luările de poziție din campania electorală ale alesului lui Trump, J.D. Vance.

Am studiat bestsellerul¹ scris la treizeci și ceva de ani de tânărul J.D. Vance, un ”ticălos”, cum l-a etichetat lapidar Vladimir Tismăneanu, pentru că la începutul carierei sale politice, copilul de muncitori și fostul pușcaș marin, născut și crescut în poate cea mai defavorizată și mizeră regiune americană, a deplâns decizia femeilor care hotărăsc să n-aibă copii.

N-am putut lăsa cartea din mână nu atât pentru că informează antrenant despre viața populației de origine irlandezo-scoțiană din Munții Apalași. O face. Sau pentru că zugrăvește credibil decăderea unei Americi lăsate de izbeliște de o elită politică total nepăsătoare față de acest segment al populației albe și negre din centrul și sudul Americii de Nord. Ci pentru că e darea de seamă de o autenticitate rarisimă despre biografia unui om destinat, din naștere, ratării, care s-a ridicat, parțial din propriile puteri, către culmile învățăturii și ale societății, spre a întrupa prin el însuși visul american și a dovedi că acest vis mai este, cu adevărat, materializabil.

Cum s-a ridicat acest J.D. Vance, pe care era cât pe aci să-l dea gata toxicomania și relațiile amoroase multiple ale mamei sale, precum și tații care l-au părăsit rând pe rând de parcă el n-ar fi existat? L-au făcut om bunicii, sora, dragostea lor. Și armata.

După ce a trecut de o instrucție cum nu se poate mai dură, Vance a fost dislocat, în timpul războiului, în Irak. N-a participat la lupte, cum se lăudase, fals, Tim Walz, ca să obțină voturile veteranilor și familiilor lor. Spre deosebire de el, Vance n-a pretins că ar fi fost pe front, deși s-a aflat mai aproape de tranșee decât a fost Walz vreodată.

Pușcașii marini sunt o trupă de elită care l-au învățat să conducă cinstit. Așa cum e nevoie mai cu seamă în război. Și mai ales la cârma unei superputeri.

Cu atât mai remarcabil e faptul că Vance nu s-a culcat pe-o ureche. După lăsarea la vatră a ostașului, a optat pentru a se mai învinge o dată pe sine și a învăța în continuare. Așa că a reușit să absolve dreptul la Yale, una dintre cele mai selecte universități ale elitei americane.

Și Vance mai are loc de mai bine

Nu împărtășesc defel toate pozițiile politice ale tânărului Vance. Sau ale șefului său, Trump. Care-și dă frecvent cu stângul în dreptul. E clar că nici Vance nu știe încă destul. N-a învățat, pesemne, cine și ce e Putin. Ce anume vrea și face dictatura rusă. Și cum trebuie contracarată Moscova.

Dar Vance pare a ști, măcar, cum trebuie abordați aliații Rusiei, China sclavagistă și Iranul islamist, cu tot cu interpușii lui teroriști. Nu e puțin lucru.

Cum nu e puțin lucru felul deschis, liber, coerent, logic, empatic și inteligent în care vorbește live. Fără teleprompter.

Concomitent, la 39 de ani, J.D. Vance mai are timp să învețe. Dacă acest presupus ”ticălos” o va face – și e evident că dorește să învețe -, aș vrea mult ca SUA, România și toate țările Alianței Nord-Atlantice să aibă parte numai de astfel de ”canalii” la cârma lor și la butoanele NATO, iar mai puțin de plagiatori și de ”ostași în slujba țării”.

A-i pune pe cei trei vicepreședinți alături e a juxtapune adevărul și minciuna. Sau autenticitatea și impostura. Adevărul e, ca de obicei, solitar. Se ridică greu. Se impune și mai greu. Și e contestat rău. Mincinoșii sunt mai mulți. Traiectoria lor e, adesea, una extrem de lesnicioasă și de norocoasă. Dar vine și ziua socotelii. În care și ulciorul își pierde utilitatea. Pentru că și apa mincinoșilor mai seacă.

---

1. Hillbilly Elegy – de J.D.Vance, edit. William Collins, Londra 2016 ↩︎